Tinerilor de astazi, care au descoperit noi forme de dinamica existentiala, considerind cartile prea "lungi" in raport cu "scurtimea" vietii, le-as sugera ca, dimpotriva, textele fundamentale ale culturii prelungesc, intr-un mod misterios, restrictivul nostru interval pamintesc. Nu neaparat in latura sa cronologica, ci in aceea axiologica. In substratul lui valoric, mai precis. Recent, colegii de la Departamentul Media al Universitatii au lansat o pagina electronica, destinata tinerilor studenti (dar nu numai!), pe tema (de mare actualitate) a cititului. Mai trebuie sa citeasca tinarul postmodernitatii si, daca da, ce ar trebui sa citeasca el? M-au rugat si pe mine sa raspund la aceasta intrebare, iar experimentul mnemotehnic generat prin medierea raspunsului in cauza m-a intors, in timp, intr-un moment de rascruce al lecturilor mele.Cind ma aflam prin anul al II-lea de facultate - adica prin 1988 -, un excelent profesor de filozofie, ale carui cursuri le urmam, entuziast, la vremea respectiva (trebuie facuta o mica reverenta fata de spiritul ceva mai "interdisciplinar" al acelor timpuri - desi eram student la Engleza-Romana, aveam si ore obligatorii de filozofie, istorie, psiho-pedagogie si economie!), mi-a spus, la un moment dat, pe parcursul unei spectaculoase prelegeri despre gindirea antica greaca: "Draga Codrine, privind la colegele tale de grupa, iti zici, probabil, ca sint frumoase (sa nu uitam ca ne referim la Facultatea de Filologie, o autentica "Mecca" feminina pentru intreaga populatie studioasa, de gen masculin, a Iasului anilor saizeci-saptezeci-optzeci!), dar, daca l-ai citi atent pe Platon, ai vedea ca ele nu reprezinta decit umbre ale Frumusetii! Niste palide copii dupa Arhetip! Niste imitatii ieftine!". Observatia - destul de abrupta - m-a intrigat peste masura (nu numai pe mine, se intelege, ci si pe colegii mei si, cu precadere, pe colegele mele).