Sistemul sovietic a fost unul mitocratic, aşadar unul în care domneau miturile şi legendele. Aleksei Stahanov a fost simbolul proletarului eroic, mareşalul Jukov al militarului glorios, Iuri Gagarin al victoriei comunismului în spaţiu.
Lordul Cecil Rhodes spunea că, dacă ar putea, "ar coloniza stelele". Cam la fel gândea şi Nikita Sergheievici Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS şi preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS, pe 12 aprilie 1961, cel care, în anii ’30, a condus organizaţia de partid din Moscova în timpul construcţiei metroului (care purta numele lui Lazar Kaganovici, pe atunci mâna dreaptă a lui Stalin), alt simbol al omnipotenţei sistemului. Hruşciov era un incurabil optimist. Scopul suprem era să ajungă din urmă şi să depăşească Statele Unite, pe scurt, să-i îngroape pe capitalişti sub povara propriei lor nimicnicii.
Lansarea sputnikului în 1957 a fost utilizată propagandistic pentru a destrăma efectele negative, în planul relaţi ilor publice globale, ale sângeroasei suprimări a Revoluţiei Maghiare în noiembrie 1956. În 1960 avea loc la Moscova conclavul mondial al partidelor comuniste. Se prefigura conflictul sovieto-chinez legat de viziunea despre "coexistenţa paşnică" şi de condamnarea crimelor staliniste. Mao anunţase că "vântul de la Răsărit va triumfa asupra vântului de la Apus". Pentru Mao, Hruşciov era exponentul celei mai primejdioase maladii, revizionismul capitulard. Pentru Hruşciov, Mao era un aventurier senil, un dogmatic incorigibil.
Zborul lui Gagarin a fost o lovitură de imagine colosală. Tânărul cosmonaut, cu irezistibilul său surâs, era personificarea lui Homo Sovieticus, a Omului Nou. Aşa îl zugrăvea "Pravda", aşa îl romantizau ziarele din statele satelizate, întreaga "omenire progresistă". După revenirea din cosmos (de unde transmisese un mesaj special lui Hruşciov şi membrilor Prezidiului C
