Acum, când se întrezăreşte ieşirea din recesiune - dar nu şi din criză! - se înmulţesc speranţele că intensificarea consumului ar grăbi relansarea. Desigur, în temeiul tezei că mai mult consum ne-ar aduce mai multă creştere economică. Teoretic sună bine. Numai că lecţia de dinainte de criză, care s-a dovedit a fi amară, ne aminteşte că într-adevăr consumul nostru stimula producţia… dar producţia altora. A ţărilor de unde importam o gamă largă de mărfuri, ca să fie satisfăcută o cerere de consum susţinută cu salarii peste nivelul productivităţii, cu credite bancare şi cu bani trimişi acasă de compatrioţii noştri călători prin lume.
Ani buni, înainte de criză, o parte semnificativă a populaţiei a avut astfel iluzia unei creşteri a standardului de viaţă. Fiindcă societatea românească a consumat mai mult decât a produs. Unde am ajuns? Balanţele de plăţi şi de încasări, încheiate în raporturile cu străinătatea, au acumulat deficite greu de suportat. Achităm astăzi, cu vârf şi îndesat, nota de plată. Şi acum ce să facem, să ne întoarcem la consumul fără muncă? N-am face altceva decât să umflăm din nou deficitul extern. După ce, în cei doi ani de criză, am lăsat să se agraveze dramatic două boli pe care am continuat să le ducem pe picioare: inflaţia şi deficitul bugetar.
De multe ori, în dezbaterile publice, analiza e împinsă doar către unele faţete, alese pe criterii subiective, iar obsesiile se înmulţesc, provocând emoţii care deformează realitatea. Şi astfel, ne trezim în 2011 sperând la consumul care să facă PIB. Deşi o soluţie bună de ieşire din capcana în care am căzut nu poate să vină decât dintr-o altă ecuaţie economică, în care consumul să fie legat de venituri, iar veniturile să fie legate de performanţele din procesul muncii.
Miza pe consum îşi extrage argumentaţia din realitatea anilor de boom, din 2000 până în 2008. Într-ad