Relaţia celor două structuri, Biserică şi presă laică, este una de necunoaştere reciprocă. Or, e păgubos să nu-ţi cunoşti adversarul.

Pentru că despre adversitate e vorba, de fapt: Biserica şi presa particulară îşi dispută - şi nu ştiu în ce măsură sunt conştienţi slujbaşii lor de asta - influenţa asupra credinţelor şi mentalităţilor, cu efecte evidente asupra alegerilor colective şi a tendinţelor societăţii. Nu putem vorbi de "duşmănie", însă de concurenţă, de rivalitate nedeclarată , cu siguranţă, da. Încerc, mai întâi, să-mi probez afirmaţia, urmând să detaliez expresiile vizibile ale acestei întreceri neoficiale şi asimetrice. Ambele entităţi operează cu o oglindă ideală pe care o pun în faţa oamenilor: Biserica poartă cu sine şi ni-L arată permanent pe Hristos, ca model suprem, în timp ce presa raportează evenimentele, zilnic, la standardele unei lumi perfecte din punct de vedere al fiabilităţii şi al moralei. Dacă-şi respectă misiunea, ambele au atât rol de exorcizare, cât şi de corectare a comportamentului. Dar - şi aici intervin separaţiile care le transformă în concurente - în timp ce prima pregăteşte persoane, a doua lucrează asupra colectivităţilor , nediferenţiat. În timp ce una, prin moştenirea sa, "antrenează" pentru o viaţă viitoare, cealaltă, dată fiind natura sa comercială, vizează îmbunătăţirea acestei vieţi. Biserica păstrează şi aplică o Tradiţie, presa se defineşte prin căutarea şi popularizarea Noului, în toate formele sale. Răspândirea memoriei versus fascinaţia prezentului, conservare contra progres, veşnicie întrezărită ori dinamism indiferent de obstacole. Diferenţa fundamentală, însă, depăşeşte această enumerare: Biserica urmăreşte mântuirea, o miză de care presa e totalmente străină, un subiect cvasi-inexistent în ziare sau în programele audiovizuale. Şi e firesc să fie aşa; asta nu pot să priceapă, între altele, reprezentanţii