Ultimii boemi din Botoşani, ultima beţie sub dictatură

Când s-a convins că nu-l va împuşca nimeni pentru protestul lui de maximă discreţie, Buru a început să ţopăie încântat de ispravă. A băgat iar capul în haină şi, parcă ar fi scuipat în sân de sperietură, a strigat de câteva ori "Jos Ceauşescu!”. Deodată s-a oprit şi s-a uitat încurcat la noi.

– Dar oare e bine să strigăm aşa?

N-am apucat să-i răspundem.

– Tovărăşi! Tovărăşi! – a bubuit peste mulţime, de la microfonul din balconul Partidului, vocea unui bărbat. De după balustrada balconului i se vedea numai capul, mare cât un bostan, parcă tras încoace şi încolo de nişte sfori nevăzute, ca la teatrul de păpuşi. Piaţa a răspuns cu un "Uraaa” prelung. Apoi mulţimea s-a mişcat către Comitet în valuri, călcând parcă pe o saltea cu apă. Toţi ochii erau aţintiţi spre balcon. Oamenii aşteptau un semn de acolo. Nu prea ştiau de ce veniseră. Pe deasupra capetelor dansa mărunt Ceauşescu, din zeci de portrete de toate mărimile, Ilenele se întâlneau cu "Stima noastră şi mândria”, o văcuţă de lemn, simbolul zootehniei înfloritoare, păştea spice de polistiren din stema republicii, într-o pădure de seceri şi ciocane. După vizita lui Ceauşescu din septembrie şi după Congresul al XIV-lea, din noiembrie, era a treia oară în ultimul trimestru când botoşănenii aeriseau recuzita. Câţiva inşi au ieşit în faţă şi, întorşi spre demonstranţi, scandau lozinci şi le făceau semn cu mâna să strige toţi. S-a auzit un "Ceauşescu – PCR” leşinat, în rândurile din faţă, şi iar rumoare generală: lozinci comuniste, huiduieli şi fluierături topite într-un huiet tulbure.

În balcon a apărut cineva cu un televizor în braţe. S-a sucit într-o parte, în alta, dar n-a găsit un loc potrivit unde să-l aşeze şi a intrat înapoi în clădire.

– Nu se mai dă film. S-a pierdut caseta, a râs Ticuţă şi am râs