Cel puţin în ultimul deceniu – dacă nu chiar de la fondarea lui, ca proiect-pilot al Comisiei Europene, în 1986-1987 –, Premiul Europa pentru Teatru şi pandantul lui mai tînăr, Premiul „Noi Realităţi Teatrale“, ambele bienale, sînt distincţii extrem de importante. Aş zice că importanţa e mult mai crescută în cazul „Noilor Realităţi…“: dacă Premiul Europa e recunoaşterea unei opere împlinite şi se acordă unor mari personalităţi (în 2009, l-a primit polonezul Kristian Lupa, în 2011 – germanul Peter Stein), „Noi Realităţi Teatrale“ e destinat numelor noi care trasează viitoarele direcţii ale scenei continentale – motiv pentru care, evident, cîştigătorilor le creşte aşa-numita „cotă de piaţă“ şi statutul la nivel european. Aceste premii sînt „itinerante“, sînt decernate de fiecare dată în alt oraş european, evenimentul presupunînd inclusiv prezentarea unor producţii ale premiaţilor şi prezenţa unui număr impresionant de critici, directori de teatre şi festivaluri etc. din toată lumea. Această scurtă introducere e menită să contextualizeze la dreptul nivel (înalt, foarte înalt) ceea ce zilele acestea, la Sankt-Petersburg, în organizarea Casei Baltice, a părut a fi impresia nu doar a subsemnatei, ci a multora dintre cei cam 300 de invitaţi internaţionali: în 2011, Premiul „Noi Realităţi Teatrale“ a făcut-o lată de tot. Ajunsă la cea de XII-a ediţie, distincţia a fost acordată întîi unui număr de unul pînă la trei artişti, colective sau instituţii, pentru ca în 2009 să aibă cinci cîştigători, iar în 2011 – şase. Explicaţia – neoficială – e că mulţi erau de ani de zile pe lista nominalizaţilor, erau „pe buzele multora“ de ceva vreme, de 12 ani, de pildă, în cazul regizoarei britanice Katie Mitchell, recompensată la Sankt-Petersburg. Dar motivaţia nu ţine în ce-i priveşte pe cei nomizalizaţi în 2007 (Teatrul Vesturport, din Islanda) sau 2008 (rusul Andrey Moguchiy), ad