La începutul lunii aprilie mi s-a întâmplat ceva ciudat: am fost invitat la Palermo pentru o manifestare teatrală, iar hotelul în care am fost cazat se afla vis-à-vis de casa în care a murit Bălcescu. Nu mai fusesem niciodată la Parlermo, dar îmi propusesem să caut această casă. Ştiam că pe faţada ei fusese pusă o placă memorială evocând numele revoluţionarului român şi destinul său trist în oraşul Palermo. Dar nu mă aşteptam să cobor din taxi şi să dau cu ochii de această placă. Practic, am dat cu ochii de numele lui Bălcescu chiar în clipa în care deschideam portiera şi puneam piciorul pe asfaltul palermitan.
Dintotdeauna numele oraşului Palermo a fost legat, în mintea mea, de Bălcescu. Ca orice elev citisem şi eu monografia dedicată de Bălcescu lui Mihai Viteazu. Ca orice elev aveam în minte chipul său din manualele şcolare: emanau din această fotografie unică o figură cristică, o expresie tristă şi melancolică, o frunte înaltă şi nişte ochi sumbri, un aer de romantism revoluţionar şi de presimţiri nu tocmai optimiste.
Nu ştiu de ce, dar Bălcescu m-a urmărit întotdeauna prin destinul său de intelectual blestemat. În mintea mea l-am aşezat alături de alte figuri fără noroc ale secolului al XIX-lea, alături de toţi acei artişti cu aripi frânte care au trăit puţin, au visat mult şi au murit în mizerie. Mă impresionaseră, la ora la care citeam frânturi din viaţa lui Bălcescu, toate peregrinările sale prin Europa, încercările sale de a-i uni, la Paris, pe revoluţionarii români dezbinaţi, încercarea sa de a se reîntoarce pe pământ românesc în vara anului 1852 şi refuzul autorităţilor de atunci de a-l lăsa să se întoarcă din exil. Iar moartea sa, decepţionat şi ros de boală, la Palermo, i-a creat o aură de damnat cum n-a mai avut nici un alt intelectual şi scriitor român din epocă.
Pe Bălcescu l-am purtat deci în imaginarul meu, încă din anii c
