Prin toamna anului trecut, un domn m-a anunţat telefonic, tocmai din Paris, că o nuvelă de-a mea fusese selecţionată pentru o antologie, care urma să apară sub fustele mătuşii Franţa. Fiecare ţară membră a fostului bloc comunist era prezentă cu o proză inspirată din vechiul regim totalitar, iar din Romånia aleasa era Clara de Cotnari, extrasă din volumulZece povestiri multilateral dezvoltate, care tocmai fusese editat de Editura Cartea Romånească. Politicos, domnul telefonic s-a şi recomandat: profesorul Constantin Zaharia, fost universitar în Romånia, stabilit de ani buni în acest Bucureşti gonflabil care este Parisul. El era traducătorul nuvelei mele. Însă eu atîta de tare l-am suspectat că e, de fapt, un Daniel Buzdugan sub acoperire, cu una dintre farsele lui, încît am uitat toată povestea imediat ce am aşezat telefonul în furca lui japoneză. Ce să caute un pîrlit ca mine într-o antologie internaţională? Şi mai ales cu o nuvelă pe care reputatul Cristian Teodorescu o miştocărise fără îndurare în Academia Caţavencu, la rubrica intitulată, cu pompă intelectuală, „Măcar acum să le-o tragem la toţi“... Dar măcar reputatul Cristian Teodorescu mă băgase în seamă, faţă de alţi critici, care îşi viraseră cu dezgust privirea de la coperta cărţii mele... La începutul acestui an, prin intermediul aceluiaşi domn Zaharia – care, spre dezamăgirea mea, se îndepărta tot mai mult de farsele celebrului Buzdugan – mi se transmitea un nou mesaj parizian: – Nu, domnule Mihuleac, antologia de care vorbisem nu a apărut încă, dar nuvela dumitale a plăcut atît de tare pe plaiurile astea, încît doamnele Clara Royer şi Petra James, organizatoarele colocviului „Literatura ţărilor din Europa Centrală şi de Est, pe ruinele comunismului“, vă invită la o lectură publică, ce urmează să aibă loc în sediul Ambasadei Cehiei din Paris, la 24 martie. Ar fi bine să veniţi, e un eveniment import