Managerul BOR, PF Daniel, face – într-o zi importantă pentru toţi dreptiubitorii acestui brand naţional – o remarcă asupra căreia aş vrea să atrag atenţia.
“Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Părinţii care nu botează copiii îi lipsesc de harul înfierii duhovniceşti şi de bucuria de-a se împărtăşi de unirea cu Hristos Cel Înviat şi de slava Preasfintei Treimi. De asemenea, părinţii şi naşii care botează copiii, dar nu-i cresc sau nu-i educă în credinţă, nu-i iubesc cu adevărat, deoarece numai copiii botezaţi şi crescuţi în credinţă şi vieţuire creştină pot deveni buni cetăţeni ai Patriei pământeşti şi cetăţeni ai Patriei cereşti, adică ai Împărăţiei Cerurilor”.
Sublinierea îmi aparţine. Pentru cine doreşte detalii suplimentare, citatul este luat din Gândul.
În România, dacă-mi e permisă această parafrază, gura preafericitului adevăr grăieşte. În această societată de înaltă pseudofervoare şi pernicioasă pravoslavnicie, termenii “patrie”, “naţiune”, “stat”, “popor”, “ţară”, “societate” intră, în discursul public, în aceeaşi familie de cuvinte. Iar Biserica, se vede treaba, întreţine prin discursul întîistătătorului ei această confuzie, pe care încerc să o clarific, într-o mică măsură, mai jos.
CETĂȚEÁN, -Ă, cetățeni, -e, s. m. și f. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat.
Să adaug la această definiţie etimologia – cetăţean înseamnă locuitor al cetăţii, numele primar al oricărei comunităţi politice, pe linia Platon – Sf. Augustin. Ideea de cetate în ştiinţa politică a fost subsumată rapid celei de organizare statală, motiv pentru care astăzi spunem “cetăţeni ai unui stat” şi nu “cetăţeni ai unei patrii”.
PÁTRIE s.f. 1. Țară unde s-a născut cineva, țară de baștină. 2. Loc unde s-a născut cineva, loc de baștină; oraș, ținut,
