Foto: Thinkstock Două femei vârstnice se certau în biserică, în timp ce preotul ţinea slujba. Una îi zicea alteia: „E posibil să faci aşa ceva în biserică? Doamne fereşte, eşti aşa şi pe dincolo”. „Dar nu te uiţi la tine, mai taci o dată”, îi replicase cealaltă femeie! Se certau fiindcă una intrase în faţa celeilalte la cumpărat de lumânări. O nimica toată, dar... o ceartă în biserică are în ea ceva aparte. Noi vedem adesea asemenea incidente în biserici; ele se petrec dincolo de ochii preoţilor, se întâmplă de la sine, dar nu sunt deloc irelevante. Certurile în biserică, oricât de mărunte ar părea, ilustrează imediat percepţia celor implicaţi despre ce înseamnă „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”.
De altfel, cu toţii şchiopătăm la capitolul „iubirea pentru aproapele nostru” şi de aceea îl iubim mai degrabă după principiul „să moară capra vecinului” şi aşa ne iubim şi pe noi.
Când a fost întrebat care dintre cele zece porunci este mai mare decât toate, Iisus a spus „Să-l iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. În aceste două porunci stă întreaga Lege a Creaţiei. În ele este şi Legea Iubirii, legea călăuzitoare a existenţei umane. Legea pe care, dacă am înţelege-o şi am respecta-o, n-am avea războaie, terorism, crime, atacuri, certuri, n-am avea nevoie de tribunale care să ne facă dreptate, nici de legi omeneşti, care să ne despartă unii de alţii, să ne împartă averile şi copiii. Viaţa ar fi mai simplă şi mai frumoasă dacă am practica „legea”, aşa cum ne-a adus-o Iisus, căci de vorbit, vorbim despre ea, ne vorbesc şi preoţii în biserici, şi iniţiaţii, şi înţelepţii. Nu de vorbe avem nevoie în privinţa iubirii, ci de practica iubirii în fiecare clipă, în fiecare zi. Iar la capitolul practică clachează şi cei mai instruiţi din punct de vedere spiritual.
Ce înseamnă să-l iubeşti pe Dum