„Lasă călindaru’ să meargă aşa, lasă judecăţile să meargă aşa, da zilele să hie cum le-o lăsat Domnul Nostru Hristos”. Asta i-a spus Tofan Lenuţa din Vârlezi, Galaţi, lui Ernest Bernea după reforma calendarului bisericesc din 1924.

Suntem în plină Săptămână a Patimilor când timpul se degradează progresiv, se întorc sufletele morţilor, se deschid mormintele iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întuneric, se înfăptuieşte miracolul Învierii Domnului, urmat de actele de purificare din Săptămâna Luminată. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc şi comorile ard.

Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, şi în această zi, miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de re­naş­tere şi reînviere, provocate de explozia de lu­mi­nă şi viaţă, generată de anotimpul pascal. Astfel, momentul Pascal celebrează deopotrivă misterul creştin al Învierii Mântuitorului şi cel al renaşterii universului, sacralizat ca urmare a În­vierii hristologice. În această perioadă are loc o sacralizare a spaţiului. Paştile nu au o da­tă fixă în calendarul creştin-ortodox, însă este obli­gatoriu să cadă într-o duminică, după echi­nocţiul de primăvară şi după lună plină. La ro­mâni solstiţiile şi echinocţiile au generat ade­vărate structuri mitice, constituind totodată nucleul sărbătorilor din calendarul popular, în ju­rul căruia se reactualizează, an după an, ne­muritoare obiceiuri şi poveşti. Casa, gospodăria, grădina – primenite şi împodobite în perioada prepascală – se încarcă acum cu noi valenţe spi­rituale. şi timpul din această perioadă este „sfânt”, se spune că este singurul moment din an când „se aude toaca din cer”. Sunetul de toa­că este cel al înnoirii, al reînvierii şi al