Dacă noi nu mai suntem în stare să ne găsim un rost, iată că străinii ne dau idei.
În mod cu totul straniu, românii s-au convins pe ei înşişi că istoria s-a terminat după intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană. Visul anilor '90, de evadare din spaţiul mizer al lagărului socialist spre luminile şi prosperitatea Occidentului, odată îndeplinit la nivel formal, a lăsat naţiunea într-o dulce abandonare. Doar suntem acolo şi nu ne mai trebuie nimic, nu mai este nevoie nici de efort, nici de idei, nici de vreun scop.
Guvernelor României, ca ţară parte a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Nord-Atlantice, le-a căzut ca o mănuşă noua stare de lucruri. Au putut astfel să se dedice sută la sută activităţii pe care o ştiu cel mai bine: transferul banilor publici în buzunare private. Până acum, statul a cheltuit câteva miliarde de euro pentru câteva bucăţi fantomatice de autostradă, mai puţin de o sută de kilometri. Între timp, oamenilor li se spune că nu sunt bani de salarii, de pensii, de medicamente. Dar nimeni nu este revoltat. Pare firesc. Trăim într‑o ţară a unui Sisif care sub privirile blajine ale publicului îşi rostogoleşte la nesfârşit bolovanul botezat „Reformă". Nu se termină niciodată nimic. Nu se îmbunătăţeşte niciodată nimic. Dar totul se restructurează, se modernizează, se metamorfozează.
Emil Boc a renunţat şi la ultimul proiect naţional care mai era pe agendă: aderarea la euro în 2015. Fără îndoială, pot fi invocate argumente economice solide în favoarea unei asemenea decizii. Şocant este modul în care Guvernul tratează problema. O decizie strategică apare ca o ştire oarecare în zilele de Paşte. Firesc, o asemenea hotărâre ar implica o angajare la nivel naţional similară cu ceea ce s-a întâmplat la intrarea propriu-zisă în Uniunea Europeană. Ar fi nevoie de o dezbatere la nivel parlamentar şi de o asumare la nivel politic care să depăşeas