Adrian Ţuţu, câştigătorul primei ediţii a spectacolului "Românii au talent", nu a fost nici cel mai talentat concurent, nici cel mai spectaculos. Cred că mulţi dintre cei care l-au privit la televizor şi-au spus măcar o dată: "Păi asta pot să fac şi eu". Şi, cu toate acestea, telespectatorii l-au votat pe el câştigător, în defavoarea unor voci excepţionale, precum cea a contratenorului Narcis Iustin Ianău. Mi se pare un fenomen interesant, care trece dincolo de graniţele unui simplu concurs de televiziune.
"Românii au talent" nu este un concurs de interpretare. Este un show care vinde emoţie. Iar dacă la final telespectatorii au votat defilarea de steaguri tricolore de pe ecran, aceasta are valoarea unui experiment social. Emisiunea a făcut ratinguri uriaşe, prin urmare eşantionul care a votat este cât se poate de reprezentativ.
În mare, numărul lui Adrian Ţuţu vorbeşte despre mândria de a fi român. Este un concept în general desfiinţat de toată lumea (nu poţi fi mândru pentru ceva cu care te naşti) iar purtătorul unor astfel de sentimente este repede clasat ca retrograd, păşunist sau naţionalist din neamul lui "Noi suntem români". În general, omul mândru că e român n-are alte motive mai bune de mândrie decât că este. Mult mai de succes şi mai la modă este extrema cealaltă, pe care o întâlnim la omul care nu este: nu suntem buni de nimic, nu suntem în stare să stăm lângă ceilalţi europeni, aici s-a deşertat sacul cu hoţi şi puturoşi. Îmi spunea odată un prieten american că rar i s-a-ntâmplat să întâlnească un popor care să vorbească mai rău despre sine ca poporul român. "De ce faceţi asta?" m-a întrebat. "Pentru că zeci de ani ne-au băgat patriotismul cu forţa pe gât şi acum nu-l mai suportăm, am căzut în extrema cealaltă", am încercat atunci un răspuns. "Poate vă reveniţi..." mi-a replicat binevoitor.
Mi-am adus aminte de această discuţie luni se
