Săptămâna trecută m-am repauzat. Aşa am vrut eu. Să nu bănuiască însă careva, vreun credul cu îngăduinţa la purtător, că mi-am luat liber pentru cine ştie ce cutreierări spirituale. Nu! Sfintele Sărbători şi-au făcut loc în sufletul meu doar atât cât este ome­neşte posibil. În rest, domesti­cea­lă cât cuprinde şi un răsfăţ leneş pe care l-am rafinat cum am ştiut mai bine. Am concurat de minune cu amor­ţeala generală a lucrării trebuin­cioa­se. Şi mi-a plăcut că în această am­plă amorţeală doar fotbalul s-a mai făcut că face. Aşa-i trebuia! Mai pă­gân în consistenţa sa, fotbalul trebuia pus la treabă, fiindcă numai el este capabil de comicării ieftine la efort.

Rezultatele căznite de ultima etapă reclamă o aspră mediocritate a competiţiei. Ele încarcă totuşi atenţia prin consecinţe şi încercarea inculpaţilor de a se justifica. Zona retrogradării face graniţă tot mai severă în raport cu graţiatele campionatului. Universitatea Craiova pare tot mai convingătoare în discursul său dramatic. A mai pierdut un meci pe teren propriu. Insuccesul din meciul cu Braşovul nu este în­să capabil să dea dimensiunea reală a dezastrului. Abia atunci când reali­zezi că Universitatea nu mai joacă ni­mic, abia atunci când realizezi că lo­tul echipei face reclamă unei totale des­trămări, poţi spune că Adrian Mi­titelu, în nimicnicia sa, a reuşit defini­tiv. Aurică Ţicleanu, acceptând retro­gra­darea ca pe un verdict ireversibil, vorbea despre necesitatea imperioasă a reconstrucţiei. Are dreptate. Dar ade­vărul spus numai pe jumătate nu re­prezintă decât o mare minciună. Universitatea Craiova trebuie reinventată. Însă, chiar dacă ar apărea la Craiova magicia­nul capabil de minuni în materie de reconstrucţie, câtă vreme clubul va fi pe mâna unor de­mo­latori, Craiova nu va mai avea echi­pa pe care oltenii şi-o doresc. L-am ascultat şi pe Ilie Balaci vorbind despre situaţia actuală a