În urmă cu cinci ani am avut şansa să trăiesc clipele de neuitat, ale Sf.Paşti, alături de contingentul militar român din Irak. Pentru a doua oară consecutiv.
Dacă prima oară am revenit în patrie cu imaginea, fascinantă, a lumânărilor aprinse de o mare de ostaşi – români, italieni, americani şi din alte ţări, lângă bisericuţa, din lemn, a batalionului trimis pe pământ islamic de România -, a doua oară m-am întors cu lacrimi în ochi. Veghind, alături de alţi camarazi, la capătâiul trupului neînsufleţit al unui militar excepţional, pe sicriul căruia era întins Tricolorul. Şi lângă care a stat şase ore, cât a durat zborul din Irak în România, vizibil îndurerat, generalul Ioan Sorin, întemeietorul Forţelor Speciale Române.
Mă gândeam atunci la mama celui căzut la datorie, Carmen Hâncu. Colega mea de curs, de la Universitatea Naţională de Apărare, cu gradul de locotenent-colonel. Soţie de colonel. O fire robustă psihic. Un om deschis la suflet. Cu un singur fiu: Bogdan Valerian Hâncu. Un bărbat ce a optat pentru profesia militară pornind de jos. Iniţial fiind unul dintre componenţii plutonului de poliţie militară, al Comandamentului 10 Operaţional Iaşi – azi desfiinţat.
În pofida opoziţiei celor ce îl iubeau a optat pentru o misiune, de şase luni, în periculosul teatru de război irakian.
Aici s-a impus rapid în ochii aliaţilor italieni, deoarece le vorbea bine limba. Din acest motiv şi pentru că era o fire veselă, a fost solicitat de comandantul brigăzii trimise de Italia, ca să însoţească unele patrule italiene, deoarece Bogdan ştia să câştige încrederea şi simpatia localnicilor.
Joi, 27 aprilie 2006, într-o zi cu soare, fără nori pe cerul irakian, şi fără furtună în deşert, Bogdan a fost solicitat să plece într-o misiune de cercetare, alături de patru colegi italieni, toţi fiind îmbarcaţi într-un blindat al acestora.
Erau veseli când s
