● Cînd Rupert Wolfe Murray, simpaticul scoţian care trăieşte în România şi mai scrie uneori prin revista noastră, mi-a spus că el şi Laurenţiu Calciu pregătesc un film documentar despre primele luni din 1990, i-am zis că sună interesant. Am văzut filmul şi chiar e interesant. E în stilul lor, minimalist, filmînd oamenii şi lăsîndu-i să se desfăşoare, fără comentarii suplimentare. Filmînd oamenii e un fel de a spune, pentru că în acest caz cei doi au reluat arhiva de imagini filmate de Calciu atunci şi le-au împachetat într-un documentar care se numeşte După revoluţie. Un documentar care te lasă mască, te mişcă, te enervează pe alocuri, îţi vine să te iei în gură cu personajele.
● Camera se mişcă de colo-colo prin Bucureşti, pe la Piaţa Victoriei, plină de soldaţi în uniformele alea jenante ale armatei populare, la centrul de presă unde erau jurnaliştii străini (pare a fi Intercontinental), în Piaţa Universităţii, la sediul PNŢ, apoi în campania electorală cu Raţiu, Iliescu şi Roman.
● Obsesivă este tema „muncitorilor“. Am uitat asta, am uitat cît de obsedaţi eram de oamenii muncii, locul muncii. Un Dan Iosif agitat în Piaţa Victoriei, cineva îl întreabă pe cine reprezintă. El răspunde: „Eu deocamdată îi reprezint pe muncitori. Oricine vine la putere să ne reprezinte pe noi“.
● Camera insistă pe un corespondent al lui The Times care îşi dictează articolul la telefon. Masele cer interzicerea PNL şi PNŢ – spune el. Îmi imaginez un mic burghez citind ziarul pe malul Tamisei: undeva într-o ţară, poporul furios cere guvernului interzicerea partidelor de opoziţie. Trebuie să fi sunat ca dracu’.
● Singurele intervenţii regizorale sînt mici texte care apar din cînd în cînd pe ecran. „După 45 de ani, românii sînt liberi să vorbească“, zice unul dintre ele. Şi vorbesc. Şi vorbesc. Se înghesuie în faţa camerei, se ceartă, trăncănesc, vorbesc unii peste
