Undeva, în marginea Buhuşiului (oraş moldav prăfuit şi învăluit în uitare), există un sat în care, în copilărie, am mers cu şcoala să-i întâlnim pe feciorii care porniseră la răscoală în 1907 – feciorii erau moşnegi spre suta de ani, atunci când i-am întâlnit, purtau iţari albi, haine din postav bătrân şi decoraţii din două războaie mondiale pe piept. Multă vreme, pentru mine Valea lui Ion a fost sinonimă cu Ionii aceia sprijiniţi în toiag şi cu priviri scrutătoare. Erau urmaşii demni ai primului Ion aşezat pe vale şi parcă mâinile lui, ale celui dintâi, primiseră tremurând buchetul de ghiocei pe care li-l întinsesem atunci.

După vreo douăzeci de ani, aveam să-mi intersectez drumul cu alţi Ioni de pe vale. Profesorul universitar Ion Rotaru, căruia-i datorăm o extinsă „istorie a literaturii române”, îmi povestea într-un interviu că maica lui din Valea lui Ion nu ştia nici să se iscălească. Profesorul, care a întemeiat la New Delhi „Catedra Mihai Eminescu”, este, probabil, exemplul cel mai apăsat al omului care-şi depăşeşte înaintaşii şi condiţia: o mamă analfabetă, un fiu istoric al literaturii…

Şi tot el îmi spunea că acolo, pe vale, Dumnezeu semănase o dată seminţele poeziei. Că e o uliţă în sat pe care se nasc, din vreme în vreme, poeţi. Poeţi pe care-i botează părinţii şi destinul cu acelaşi nume binecuvântat din veac: Ion. Ion Tudor Iovian, Ion Fercu şi Ion din Vale. Trei poeţi, toţi colegi de cancelarie, astăzi, la o şcoală din Buhuşi.

Dintre toţi Ionii de pe Valea lui Ion, o să vă vorbesc azi doar despre unul. Ion Tudor Iovian. Voce originală a generaţiei sale – optzeciştii sunt cotaţi, în genere, drept una dintre cele mai puternice şi mai bine conturate generaţii literare de pe la noi –, Ion Tudor Iovian duce cu sine zestrea bacoviană (de care nici un poet din împrejurimile Bacăului nu se poate dezice cu totul). Reminiscenţele