Uneori rezonez, fără voie, cu stereotipii și metehne româneşti și, dintr-o trândăveală ancestrală, amân documentarea materialelor. Nu reușesc să duc la bun sfârșit frânturi de viață, în fapt, destăinurile celor care au însemnat sau au făcut ceva, nu numai pentru mine, ci, poate, pentru noi toți. Din lipsă de exercițiu, de imaginație, de răbdare sau, pur și simplu, din indolență. Nu știu.

Chiar și așa, împătimită a stilului confesional, am înțeles prea târziu importanța depozițiilor, a mărturiilor, a memoriilor transmise pe cale orală, veritabile documente istorice și neîntrecuți artiști în zugrăvirea vremurilor trecute. Atât ca jurnalist, cât și ca cercetător, aflat la început de drum, m-am confruntat mereu cu subiecte anevoioase, pe care, din lipsă de timp sau de surse, le-am abandonat. Când eram copil, bunica mea îmi spunea povești. Tot timpul, de tot felul. Fragmente din viața la pension, bucuria revederii Regelui Mihai, bunul-gust și rafinamentul domnișoarelor de-atunci. Distincția mănușilor ei albe. N-am ascultat. Bunica mea a fost regalistă. A terminat, spunea ea, școala regală (n-am documentat nici asta) și, după schimbarea regimului, s-a înfundat într-un sat din Moldova, distrugându-și toate diplomele, fotografiile, în speranța că, așa, va șterge urmele burgheziei. Ura pentru comuniști, se poate, am moștenit-o de la ea. Din nefericire, nu am înțeles la timp provizoratul vieții și ciotul de material a rămas neterminat. Istorisiri de seară, basme, în alambicul memoriei mele. Acum, dacă aș mai avea încă o dată bătrâni, i-aș asculta. Numai că, azi, pentru mine, este deja prea târziu. Probabil acesta a fost și motivul pentru care echipa de cercetători, din cadrul Institutului de Istorie Orală din Cluj-Napoca, a început proiectul național „Trecutul de lângă noi. Istoria orală a comunităților locale”. 180 de cadre didactice din învăţământul preuniversitar au p