Dacă priveşti titlurile filmelor care se difuzează seară de seară la televizor, este imposibil să nu te întâlneşti cu „Crime şi ivestigaţii”, „Crimă la...”, „Minţi criminale”, „Ucigaş plătit” etc. Dacă titlurile sună puţin mai... armonios, atunci cu siguranţă conţinutul te izbeşte cu o crimă, cu o răpire, cu o urmărire, cu ceva „putred” şi rău. Adesea chiar filmele în care joacă mari actori sunt impregnate cu vălurile cruzimii, ale crimei, ale adulterului, cu personaje a căror psihologie bolnăvicioasă se desfăşoară „artistic”, dându-i actorului posibilitatea să facă un rol mare. Dacă la filmele „bine jucate” tot ai ce să vezi, să admiri or să înţelegi, fie că înţelegi cum să nu faci, cum să nu te comporţi, cum să nu aluneci pe panta dezintegrării caracterului sau a judecăţilor tale, celelalte cultivă frica, angoasa, degringolada, destrăbălarea şi răul. Personajul pozitiv învinge ucigând vreo câţiva până la sfârşit, aşa încât el este – probabil – un ucigaş motivat de dreptate, dar tot ucigaş şi încă unul care obţine simpatia oamenilor. Cu asemenea mesaje, instrumentul educativ sau mijlocul de relaxare numit „televizor” devine instrument de spălare a creierului şi instrument de creare a stresului.
Un dramaturg m-a invitat într-o zi la citirea unei piese de teatru. Piesa era plină cu personaje groteşti, absurde, cu personaje de mahala, în viaţa cărora trădarea, vanitatea, cruzimea şi lipsa caracterului descriau starea de normalitate. Pe la mijlocul piesei avea loc şi un omor dizgraţios. „Bine, dar de ce trebuia să o mai şi omori pe Veta (n.n. – nu-mi amintesc dacă acesta era numele personajului, dar era pe aproape), de vreme ce personajele acestea trăiesc atât de ciudat”, l-am întrebat pe autor? „Ei, cum de ce? Trebuie creată drama, conflictul, tensiunea”, a ripostat autorul. „Trebuie să-l laşi pe om cu o amintire şocantă!” Aşadar, autorii fil
