Pseudo-Kynegetikós (1874) pare să fi fost una dintre scrierile cu cea mai spectaculoasă posteritate, stârnind de-a lungul vremii numeroase perplexităţi, contestări vehemente dar şi exaltări fără sens, adeseori, trebuie s-o spunem, spre ruşinea multor exegeţi de prestigiu. Nedorind să îngroşăm, la rândul nostru, rândul lectorilor apteri, ironizaţi de Odobescu în propriul text (înaintea sa, Budai-Deleanu a imaginat o adevărată comedie a erorilor critice în subsolul Ţiaganiadei), se cuvine să abordăm "talmeş balmeşul" erudit şi doct din "falsul tratat" cu precauţie, fără aroganţa comentatorului atoateştiutor, gata oricând să găsească explicaţii şi să ofere soluţii. Lectura cea mai potrivită ni s-a părut a fi una integratoare, larg contextualizantă (şi "ştiinţifică", şi "estetică"), cu frecvente incursiuni în istoria unor genuri şi forme de artă, în istoria literaturii, muzicii, picturii, dar şi în biografia scriitorului, surprins în propriul text în postura unui promeneur ce călătoreşte cu gândul şi cu imaginaţia "autour de sa chambre", captiv în propria bibliotecă.

De altfel, eseul odobescian reţine ca într-o oglindă imaginea personalităţii autorului - nu întâmplător, Odobescu atribuie scrisului, actului de a scrie (nu "operei" ca obiect estetic de sine stătător), un sens existenţial şi estetic deopotrivă, de îndeletnicire epicureic-contemplativă, fără finalitate practică. Altfel spus, asemeni voiajurilor imaginare, scrisul constituie pentru Odobescu un scop, nu un mijloc (în vederea edificării unor eventuale "cărţi"), iar erudiţia - o nobilă inutilitate, de colecţionar predispus la visare. Din acest motiv, modernii l-au receptat ca pe un fin eseist - eseismul fiind, în opinia celor mai avizaţi cercetători ai fenomenului (Adorno, Lukács, Bruno Berger ş.a.), o formă de gândire, de discurs şi de existenţă specifică noii sensibilităţi (de secol XX, adică), carac