De mai bine de o saptamana traim si respiram in fiecare zi cu nunta secolului. Printul William si Kate ne-au invadat viata intr-atat de mult incat trebuie sa faci eforturi colosale ca sa eviti cascada de stiri si materiale despre evenimentul mileniului. Ai spune ca nu exista nimic mai important pentru romani decat unirea destinelor a doi oameni dintr-un colt indepartat de lume.
Paradoxal, cu exceptia tabloidelor, nici macar presa britanica nu a exploatat mai profund si suculent fenomenul decat a facut-o aproape intreaga presa din Romania. Centenarul lui Emil Cioran a trecut cvasi-neobservat in comparatie, iar daca nu ar fi fost scandalul (evident, de ce altceva am fi putut noi avea parte?) legat de licitatia unor manuscrise si neimplicarea statului roman in marcarea evenimentului, probabil ca nu s-ar fi scris mai mult de doua randuri in amintirea specticului de serviciu al Universului.
Nunta printului William cu Kate este insa altceva. E un prilej de defulare generala a celor mai stupide visuri de marire si fericire. Jurnalisti, mai mult sau mai putin seriosi, se intrec in sfaturi si observatii profunde in legatura cu viata celor doi britanici.
Rescriu istoria imperiului, psihanalizeaza inconstientul cititorilor, investigheaza sufletul tinerelor care, toate, fara exceptie, se viseaza de mici o viitoare printesa Kate. Ba chiar am putut auzi o lista de pasi si lucruri elementare pe care trebuie sa le faca orice fata care vrea sa intre intr-o familie de "sange albastru".
Nici stiu daca intereseaza sau nu pe cineva faptul ca un baiat, care dintr-o intamplare s-a nascut intr-o anumita tara si intr-o anume familie, ajunge sa isi puna pirostriile pe cap alaturi de o fata cat se poate de obisnuita. Altii se grabesc sa ne dea, totusi, motive pentru care nu am avea de ce sa o invidiem pe Kate. Ca si cum un popor intreg de domnite
