„Dacă vrei să-ţi prelungeşti viaţa, vino aici", ne-au îndemnat soţii Zaharia. O învăţătură pentru toată lumea. La 50 de ani, Cornelia şi Emil, doi profesori născuţi la oraş, au luat viaţa de la zero şi s-au mutat între ape, la marginea Deltei.
Povestea soţilor Zaharia a început în urmă cu 14 ani. Nu mai fuseseră demult în concediu. „N-am mai avut nici bani, nici timp, după 1990", zice Emil. Pe hartă, dacă te uiţi, nu e departe, de la Galaţi până la Periprava, un sat pescăresc, mai spre est, în Deltă, pe braţul Chilia al fluviului. Culmea e că soţii Zaharia au plecat în excursia lor în decembrie 1997. Chiar pe 1 decembrie. Aşa le-a venit lor. Au ajuns în Periprava. Şi nu e uşor de ajuns. Noi, de exemplu, am mers, zilele trecute, cu un vas, de la Tulcea până la Sulina, timp de cinci ore. Pe urmă, de la Sulina, încă 30 de kilometri pe un aşa-zis drum. În fapt, o potecă pe unde roţile maşinii se afundă în nisip. În mijlocul unei câmpii de stuf. Traversând apoi două pâlcuri de pădure, la marginea rezervaţiei Letea.
La finalul expediţiei, ajungi la Periprava, într-o comunitate de ruşi lipoveni, în care dacă mai sunt acum vreo 400 de suflete acum, din ce ne-au zis localnicii. Case mici, acoperite cu stuf. Şi pereţii sunt din stuf pe aici. Ne pierdem pe uliţele scurte, înguste, prăfuite. Doar vântul însoţindu-ne fiecare pas. Cerul plumburiu parcă ar căuta un sprijin pe pământ, atât de aproape sunt norii grei, de ploaie. Periprava, în aprilie, când am mers noi acolo. „Dar să vezi cum e în decembrie!", exclamă soţii Zaharia. Te taie vântul, pur şi simplu. Iarna e cald în casele de stuf, făcute după tradiţie. Pereţii sunt căptuşiţi cu lut. Vara e răcoare între ziduri.
Casa de pe malul lacului Nebunu
Stăm de vorbă cu soţii Zaharia pe malul lacului Nebunu. Acelaşi loc în care au venit ei în decembrie 1997. N-au ţinut cont nici de vânt, nici de zăpadă. „Am
