Inca din zilele Revolutiei, mult hulitul CPUN a fixat obiectivele importante ale Romaniei: instaurarea unui regim democratic si a statului de drept, accesul neingradit la libertati si drepturi fundamentale ale omului, intrarea in NATO si admiterea in UE.
Puterea, Opozitia, societatea civila au facut eforturi conjugate pentru indeplinirea acestor minime conditii, fara de care viitorul nostru ar fi fost unul incert, iar desprinderea de lagarul socialist, imposibila. Desi abia scapati de dictatura, sindromul din titlu nu ne bantuia. Stiam ce vrem.
Daca primele doua tinte au ramas inca un deziderat, la 29 martie 2004 Romania devenea membra cu drepturi depline a Aliantei Nord Atlantice, iar la 1 ianuarie 2007, a UE.
Din pacate, odata cu materializarea acestor doua dorinte, vointa politica la varf a fost paralizata, negasindu-se nicio forta politica luminata care sa alcatuiasca un proiect national motivant. In consecinta, tara pluteste in deriva de aproape 4 ani, dupa cum bat vanturile crizei.
Cand elitele se cearta...
Elitele romanesti, puternic insufletite de duh politicianist, fie de partea Puterii, fie a Opozitiei, nu se pot aseza, sa le pici cu lumanarea, la aceeasi masa, pentru a stabili configuratia Romaniei de maine, una a progresului economic si a emanciparii social-culturale.
Din nefericire, la noi este in curs reinstaurarea principiului antebelic al rotativei guvernamentale, contaminat cu cel comunist al rotirii cadrelor, ceea ce a determinat polarizarea dihotomica a clasei politice. Mass-media releva ca puntile de comunicare intre cele doua parti au fost taiate, lasand sa se inteleaga de catre cine si de ce.
In plus, si-au facut loc in spatiul public puternice tendinte antiideologice, in raspar cu realitatea europeana, luandu-se ca baza teoria lui Francis Fukuyama despre moartea