Vocatia cozii este, fara indoiala, una dintre cele mai importante mosteniri lasate de comunism in mentalitatea romanului. Dar si cozile sunt de mai multe feluri. Sunt, pe de-o parte, cele pasnice. De exemplu, cele ale pensionarilor care se duc sa-si plateasca impozitul inca din prima zi lucratoare a anului, desi bonficatia o primesc pana la sfarsitul lui martie.
Dar coada aceea nu este o simpla coada. Este un loc al socializarii, al impartasirii, o experienta noastalgia de retraire a tineretii. Acestea sunt insa exceptiile.
Cele mai multe cozi sunt adevarate descatusari de salbaticie, descarcari ale tuturor frustrarilor personale. Cel de alaturi nu este un tovaras, un complice al momentului, ci un adversar care trebuie anihilat. Asa se face ca aproape nu exista sarbatoare sau manifestare publica de orice fel, care sa nu se lase cu haine rupte, lesinuri, politie, SMURD, injuraturi, lacrimi de furie si altele asemenea.
Uneori aceste gesturi sunt luate drept consecinte ale disperarii, ale saraciei, atunci cand coada este la paine, ulei, zahar sau benzina gratis sau la pret promotional. Ce ne facem insa cu asalturile ca la Rovine pentru trofee care nu au nimic de-a face cu supravietuirea. De exemplu, o plimbare gratuita cu vaporasul pe lacul Herastrau? Sau ce impuls interior i-o putea face pe mii de oameni sa se suie in masini si sa se plimbe cu ele intre statiunile de pe Valea Prahovei, tarandu-se ca melcii in cozi kilometrice, in loc sa se plimbe pe jos si sa se bucure de aer curat?
Dupa cum n-am sa inteleg in veci, ca fenomen asociat cozii, iesirile la iarba verde, gratar langa gratar, patura langa patura, manea langa manea, intr-o poluare si o aglomeratie mai mari decat cele din centrul Bucurestiului intr-o zi de lucru. Cel mai grav este insa ceea ce se intimpla la cozile "spirituale".
M-am uitat la ceremoni
