"Doctorii spun că e bine să bei puţin alcool, că îţi cresc palpitaţiile", mi-a spus un taximetrist zilele trecute. Am râs, remarcând – în acelaşi timp – că sunt multe lucruri care ne "cresc palpitaţiile, aşa că nu mai avem nevoie de alcool pentru asta. Dar n-ar fi rău să ne crească palpitaţiile din dragoste, de exemplu". Taximetristul a încuviinţat cu bucurie şi cu un zâmbet ştrengăresc, dar n-a întârziat să remarce că "nu-i mai crescuseră palpitaţiile" din adolescenţă şi, din pricina asta, credea că dragostea poate fi trăită numai când eşti adolescent sau foarte tânăr. "Acum am 30 de ani, dar n-am mai simţit tremurul acela, senzaţiile plăcute din adolescenţă. Sincer, nici nu cred că le voi mai simţi", mi-a mărturisit el cu oarecare tristeţe. Era genul de om puţin răcoros, puţin retras, puţin închis în sine. Genul de om care merge prin viaţă cu prudenţă maximă şi mi-a confirmat asta. Nu era căsătorit, încă, dar se confruntase cu o situaţie specială în dragoste; "am avut numai femei care au copii şi acum am una cu aceeaşi situaţie".
L-am întrebat dacă nu cumva avusese o suferinţă în copilărie, o suferinţă cauzată de separare şi abandon. "Am fost abandonat, părinţii mei s-au despărţit", mi-a spus băiatul. şi atunci am înţeles! Un tipar mental, o traumă de abandon existentă în inconştientul băiatului îl făcea să se întâlnească prin femei cu acel copil abandonat care fusese el însuşi. Remarcase stranietatea situaţiei de a găsi în lumea largă atâtea femei care aveau, deja, copii şi asta i se părea descurajant. De fapt, prin aceste întâlniri avea şi oportunitatea fantastică de a-şi vindeca sufletul rănit în copilărie. Copilul abandonat din realitatea imediată era copilul din el însuşi. A iubi copilul din exterior, indiferent că este copilul nostru sau că l-am întâlnit printr-o relaţie cu un bărbat sau cu o femeie, înseamnă a ne vindeca pe noi înşine, a vindeca suf
