- Cultural - nr. 776 / 5 Mai, 2011 Afirmam intr-un material anterior privitor la poezia Veronicai Osorheian (cu referire la poemul versificat Fata padurii, aparut nu demult la aceeasi editura, tot in anul 2010), ca, in urma lecturii, gandul imi fuge numaidecat la poezia eminesciana de inspiratie folclorica. Mai precis la Calin (File din poveste). Acelasi simtamant l-am trait si dupa lectura versurilor inchinate nuntii taranesti de-acasa, de la Lesu, asezare cu nume de rezonanta in spiritualitatea nasaudeana traditionala, de asta data ecourile razbatandu-mi dinspre creatia lui George Cosbuc, poetul locului si al natiunii, mai precis, dinspre Nunta Zamfirei. Coborand din lumea basmului, in cazul creatiei dintai, in lumea reala, obisnuita, in lumea cea de toate zilele, a celei de a doua, poeta zaboveste, si nu fara de folos, asupra unui moment important din viata omului, asupra nuntii, moment pe care reuseste cu brio sa-l treaca din real in imaginar, sa-l duca in lumea superioara a artisticului, ea, nunta, capatand un colorit viu, dulce, impresionant de limpede si de senin, stiut fiind ca nunta, cu inlantuirea evenimentelor sale, este cel mai important act social, politic, civil si religios din viata omului, de aceea la toate neamurile pamantului, in toate partile lumii si-n toate veacurile, ziua nuntii e cea mai mareata. (Elena Sevastos, Nunta la romani, Bucuresti, 1889). Evocata din perspectiva epica, insotita de un suflu baladesc, nunta se constituie in acelasi timp intr-un pretext minunat pentru descriere lirica, pentru exprimarea unor sentimente subiective de mare traire. Strofele de inceput ne introduc in spectacolul nuntii, autoarea simtindu-se mereu pe-aproape de actanti, impartasindu-le trairile si povestindu-le curgator in graiul dulce al locului: Umbla zvon, printre cumetre,/ C-au intrat caslegile;/ La biserica, popa spune/ Ca sloboade nuntile. Odata z