Numărul de non-cetăţeni (rusofoni care s-au stabilit în Estonia în perioada sovietică) se micşorează de la an la an. Motivele sunt multiple: unii dintre ei optează pentru paşapoarte ruseşti, unii mor, iar alţii obţin totuşi cetăţenia estoniană. Potrivit datelor ministerului Afacerilor Interne, numărul de non-cetăţeni a ajuns în luna aprilie la mai puţin de 100. 000, pentru prima oară de la independenţa Estoniei în 1991 şi ar continua să scadă, deoarece cererile de paşapoarte estoniene pentru copiii vorbitorilor de limba rusă sunt numeroase.

Numărul mare de non-cetăţeni a fost întotdeauna o sursă de conflict între Estonia şi Rusia. În 1994, Comisia rusească pentru Cetăţenie reclamase că „sute de mii de persoane cu reşedinţa în Estonia, Letonia şi Lituania rămân fără cetăţenie şi sunt lipsiţi de drepturi de vot şi de proprietate, iar dreptul lor de a trăi în aceste ţări este pus sub semnul întrebării". Moscova a propus atunci să li se ofere acestor oameni dubla cetăţenie. În 1993, Estonia adopa legea privind străinii, iar anul următor elibera primele paşapoarte gri non-cetăţenilor.

Cererea pentru cetăţenia estoniană a crescut din momentul intrării Estoniei în Uniunea Europeană, în 2004. Dar după ce Moscova a autorizat, în 2008, deţinătorii de paşapoarte gri să intre fără viză în Rusia şi după intrarea Estoniei în spaţiul Schengen, în 2007, care garantează rezidenţilor permanenţi libertatea de circulaţie în toată Europa occidentală, indiferent de cetăţenia lor, a răcit dorinţa de a obţine cetăţenia estoniană.

Cetăţenia estoniană uşurează căutarea unui loc de muncă, dar tinerii au motive întemeiate de a-şi păstra paşaportul gri: dacă ei sunt cetăţeni estonieni, trebuie să-şi facă serviciul militar, dacă au un paşaport rusesc, li se poate cere să intre în armata rusă. Dar, în schimb, nici una dintre cele două ţări nu impune non-cetăţenilor obl