Stranie zi cea în care s-a stins Ernesto Sábato, într-o sîmbătă de 30 aprilie, după o zi rară, una la cîteva decenii, o vineri cînd nunta din familia regală a Angliei a acaparat totul, presa lumii şi privirile miliardelor de oameni, urmată de o duminică paşnică de Armindeni, una a ieşirilor la iarbă verde şi a sărbătorilor primăverii, după care, luni, a căzut ştirea-bombă că teroristul cel mai căutat al planetei a fost executat. În ziua de 24 iunie 2011, Ernesto Sábato ar fi împlinit un secol de viaţă, pregătirile pentru centenar erau în toi. Omagierea ar fi început în ziua de 1 mai, la Tîrgul Naţional de Carte din Argentina. O bronşită îl chinuia pe scriitorul care, în ultima vreme, a trăit retras, parţial orb, imobilizat într-un scaun cu rotile. Un scriitor născut în urmă cu 100 de ani într-o zi de Sînziene... Ce putere are dispariţia unui mare scriitor, între strălucirea cuplului princiar şi fotografia cu un chip însîngerat? Şi privind la ciudata succesiune a celor două zile cu care se sfîrşea luna aprilie şi la cele două care deschideau luna mai, mai multe întîmplări din biografia lui Ernesto Sábato ne apar, retrospectiv, sub semnul stranietăţii care i-a însoţit constant viaţa în evenimentele şi procesele ei esenţiale. A trăit la Paris, în diferite perioade, trei crize ce i-au marcat destinul. Prima criză a avut-o ca militant comunist, cînd a înţeles dublul tăiş al sistemului şi a fugit, scăpînd de un stagiu în URSS, unde l-ar fi aşteptat Gulagul, ca pe atîţia intelectuali care au descoperit comunismul la faţa locului. A doua criză s-a petrecut cînd lucra în laboratorul Curie şi se temea că va declanşa Apocalipsa, a treia, cînd un prieten, pictor suprarealist, i-a propus o sinucidere comună. Viaţa dublă i-a măcinat liniştea şi în cursul primei şederi la Paris: studiul şi experimentele de fizica atomului îi captivau ziua, iar noaptea îi frecventa pe suprar