Evocând zorii României moderne, marele Ion Ghica povesteşte cum, de prin anii ’30 ai veacului nouăsprezece, aprige discuţii politice se purtau prin saloanele caselor boiereşti. Tinerimea, adăpată la isvorul luminelor franţuzeşti, visa cu voce tare la un stat românesc neatârnat, în timp ce boierii cei bătrâni îşi clătinau bărbile cu skepsis. Ţara, spuneau ei, e slabă şi neîntemeiată, locuitorii, ticăloşiţi, boierimea, vicleană. Nu avem mijloacele neatârnării, mai bine lăsăm trebile, ca şi pân-acum, sub oblăduirea padişahului.

Subdezvoltare durabilă

După mai mult de 150 de ani, totul confirmă că „plus ça change, plus c’est la même chose“. Statul născut din visul paşoptist a ajuns ca o vită nebună şi muribundă, sprijinindu-se pe picioarele scheletice ale unei economii neproductive şi vlăguite, cu sângele infectat de corupţie, cu burta enormă plină de viermii bugetari, ai clientelei politice şi contractelor devalizante, cu creierul găurit de o elită impostoare, hrăpăreaţă şi autoreferenţială.

Structurile slabe şi efemere, lipsa de întemeiere şi tradiţii, bălăceala în imediatul unor soluţii improvizate, moravurile proaste – de la lipsa de igienă la cea de cuviinţă, educaţia deficitară – de la cea generală la cea profesională, contrastul şocant între opulenţa individuală şi mizeria publică, toate arată o înrădăcinare în lumea a treia, a subdezvoltării autoreproduse.

Explicaţia acestei stări nu trebuie căutată neapărat în arhetipul „luptei dintre bine şi rău“, acolo unde o clică malefică şi predatoare suge sângele unui popor blând, harnic şi răbdător. În realitate, poporul-victimă nu constituie decât un uriaş rezervor de cadre pentru tagma jefuitorilor, bună parte a împilaţilor de azi nevisând alta decât a se putea căţăra acolo, de unde îi pot spolia pe cei rămaşi jos.

Subdezvoltarea se naşte mai curând pe fondul repertoriului de comportamente