"Ce bine că eşti, ce mirare că sunt", spunea Nichita Stănescu într-o poezie. Nicu Alifantis a înrămat-o – dacă pot spune aşa – într-o melodie de zile mari, foarte dragă mie. Mi-am amintit versurile săptămâna trecută, după un eveniment bulversant; plecarea din lumea aceasta a unui amic de-al meu. Am trăit această "plecare" cu ochii şi cu sufletul vârstei, poate, dar – cu certitudine – cu totul altfel de­cât mi s-a mai întâmplat. Conş­tiin­ţa mi-a cerut un act de "căutare" în trecut, acolo unde aş fi putut găsi ceva pentru care ar fi fost nevoie să-mi cer iertare sau ceva ce aş fi putut ierta la omul pe care îl vedeam pentru ultima oară. Am dat "căutare" în cei 15 ani de când ne cunoşteam şi n-am găsit acolo nici măcar o ceartă, nici măcar o mică adiere de supărare. Traversasem anii în mod paşnic, frumos şi fără nici o umbră printre noi! Conştiinţa mi-a dat de veste că aveam de făcut un singur lucru; să-i spun "mulţumesc"! Era un sentiment persistent, puternic, care-mi dăruia cu mult mai mult decât aşteptam într-un asemenea moment; o stare de stranie linişte, din care curgeau uneori şi lacrimi. N-aş fi putut spune de ce curgeau lacrimile, căci liniştea aceea fantastică era fundalul pe care ele se prelingeau.

Am fost uluită să înţeleg cât de binefăcătoare este "karma pozitivă" (când spun karma nu mă refer la vie­ţile trecute, ci la acţiunile acestei vieţi şi consecinţele lor). Cât de mângâie­toa­re este despărţirea de un om atunci când nu-i poţi spune decât "mul­ţumesc" şi când, la ultima convorbire pe care ai avut-o cu el în viaţa aceasta, ultimul cuvânt pe care ţi l-a spus a fost "mulţumesc"! Durerea se transformă în linişte. Sentimentul că nu ai lăsat o umbră în relaţia cu celălalt, că nici el nu a lăsat o umbră în sufletul tău te umple de blândeţe şi te alină. Iar peste toate acestea, ceva de dincolo de tine te împinge într-o trăire fantastică, în care c