În volumul al doilea din „Bucureştii de altădată", Constantin Bacalbaşa, povestind despre anul 1893, înregistrează serbările dedicate în urbea lui Bucur căsătoriei dintre regele Ferdinand şi regina Maria, înfăptuită la Sigmaringen, apoi moartea prematură a lui Grigore Brătianu şi, după aceea, spectacolul legendarei Sarah Bernhardt la Bucureşti. Despre evenimentul din urmă citim: „La Teatrul Naţional joacă: marea Sarah Bernardt.

În toate serile sala teatrului e plină de toată aristocraţia bucureşteană şi altă lume ce se acaţă de lumea înaltă. Se spunea - şi aşa era - că au fost femei care şi-au ipotecat casele ca să-şi poată cumpăra diamante, toalete şi plăti loja în care să figureze la celebrele reprezentaţiuni. Această nevroză, specifică unor femei, bântuia în România. Au fost doamne care preferau să n'aibă ce mânca peste o lună decât să lipsească dela reprezentaţiile Sarahei Bernardt, unde figura toată lumea «bună». Este o nebunie originală a femeilor române, dintr'o oarecare societate, pentru care Parisul şi francezii sunt începutul şi sfârşitul înţelepciunei şi al fericirei".

Azi. E greu de spus spiritul cărei capitale şi al cărui popor „sunt începutul şi sfârşitul înţelepciunei şi al fericirei", în viziunea româncelor din „clasa superioară", căci aristocraţia reprezintă, stricto sensu, o categorie socială existentă în orânduirea sclavagistă şi în cea feudală. În societatea românească de azi, concretizările denaturate ale „clasei superioare" ar fi, de pe o parte, „clasa educată" şi, pe de altă parte, în sens peiorativ, „clasa ţoapelor/parvenitelor".

În România noastră nu mai bântuie, desigur, „nevroza" pe care o consemna Constantin Bacalbaşa în cronica lui. În privinţa vestimentaţiei adecvate pentru evenimente artistice, care să egaleze importanţa pe care o avea, la sfârşitul veacului al XIX-lea, prezenţa unei actriţe ca Sarah Bernhar