Prin decizia de a menţine data-ţintă de 1 ianuarie 2015 pentru aderarea la euro se dă, de fapt, undă verde continuării politicilor economice derulate de la declanşarea crizei şi care în plan teoretic pornesc de la ideea de a se păstra premisele aderării la euro în ciuda inevitabilelor ajustări din economie, dar care în plan practic sunt cu totul neadecvate în situaţia concretă din România şi în actualul context european şi internaţional.

Ajustările - repetăm inevitabile - au fost întreprinse de parcă România ar face parte deja din zona euro, adică nefolosindu-se pârghiile monetară (preţurile) şi valutară (cursul), pe care ţările membre ale zonei euro nu le mai au la dispoziţie, dar de care ţările neparticipante la euro dispun, şi lăsând practic toată ajustarea în seama politicii fiscal-bugetare. De aici tezele „statul este de vină", „statul trebuie să se restructureze", deşi de marile dezechilibre economice din România - şi în primul rând de consumul fără producţie - nu este responsabil statul, ci sectorul privat. Tot de aici, ca urmare, programele de severă austeritate puse în capul salariaţilor şi pensionarilor (prin tăieri de câştiguri şi de programe sociale), precum şi al contribuabililor (prin creşterile de impozite). Inutil aproape să precizăm că astfel oalele sparte au fost plătite de cei mai puţin vinovaţi de situaţia nesustenabilă care impunea ajustări, în timp ce tocmai cei responsabili în principal de dezechilibrele create, respectiv cei ce au dat şi cei ce au luat creditele de consum fără noimă, au fost protejaţi. La fel de nedrept, BNR a apărut ca „băiatul bun", întrucât meţinea cursul şi inflaţia, deşi o făcea pe seama căderii economiei, iar Guvernul „băiatul rău", căci el lua măsurile de austeritate.

Şi mai rău a fost însă altceva: că măsurile de austeritate n-au corectat cu nimic dezechilibrele de fond! Au mutat doar o par