Un cunoscut miliardar neamţ s-a sinucis după ce a pierdut 6 din cele 11 miliarde de euro pe care le avea. Asta s-a întâmplat pe la începutul anului 2010, când criza financiară mondială prindea aripi prin lumea întreagă. Ştirea aceasta a făcut înconjurul lumii; motivaţia stranie a miliardarului, aceea de a nu suporta ruşinea şi dezonoarea pe care i-o aducea pierderea în sine, a fost privită cu stupoare de majoritatea oamenilor. Deci, nu lipsa banilor era problema, ci ruşinoasa situaţie de a-i pierde. Era aici vorba despre percepţia valorii de sine. Omul, care fusese în stare să piardă, uitase în interiorul său că era acelaşi om care câştigase atât de mult. În mintea sa s-au cuibărit neputinţa, judecata de sine, devalorizarea, sentimentul ruşinii, al pierderii, al lipsei de speranţă, al incapacităţii şi al dezastrului. Această parte negativă din sine a decis că cel care pierduse trebuia distrus.
Deşi nu ştiu în mod concret cum a gândit omul acela – exceptând câteva detalii pe care mi le-a dat un compatriot de-al său, cazul lui îmi apare adesea în minte. Când este vorba despre pierdere şi câştig, despre prăpastia care ne desparte prin simpla percepţie a lucrurilor, despre ceea ce ne face fericiţi sau nefericiţi, despre subiectivitatea umană, ca trăsătură esenţială a existenţei, îmi amintesc de acest miliardar. Şi-mi dau seama că ceva din mine îmi spune răspicat că el, la fel ca noi toţi, a fost victima percepţiei sale negative. În diferite situaţii de viaţă reacţionăm diferit pentru că percepem diferit. Ceea ce este straniu în cazul amintit este faptul că acelaşi om, care a izbutit să câştige 11 miliarde, n-a izbutit să piardă 6 miliarde. Acelaşi om care urcase pe culmile bogăţiei a coborât în sufletul său pe culmile disperării. Acelaşi om care a atins succesul nu
şi-a îngăduit jumătate de eşec. Asta nu se potriveşte nici măcar unei mentalit
