Foto: Cristian Marcu Privind spectacolul care se desfăşoară în legătură cu apropiatele alegeri interne din PDL nu poţi să nu ai o senzaţie stranie. Principalii corifei ai partidului vorbesc de parcă n-ar fi în discuţie structurile de conducere ale unei formaţiuni politice, ci însuşi viitorul naţiunii. Pentru Traian Băsescu, de pildă, de realegerea lui Emil Boc depinde modernizarea ţării. Pentru Elena Udrea, viitorul partidului e legat strâns de viitorul ţării-şantier pe care o guvernează. Iar ideologii şi deontologii portocalii vorbesc despre aceste zile ca despre o şansă unică a democraţiei româneşti, care poate face sau nu un pas înainte.
În realitate, se petrece un eveniment statutar banal în ograda unui partid. Sigur că asemenea momente pot avea consecinţe mai ample pe scena politică, dar nimic nu justifică viziuni ca cele de mai sus. Şi, în nici un caz, suspendarea în fapt a activităţilor Guvernului şi Parlamentului mai multe săptămâni. Un partid uzat serios de o guvernare care a uzat pe toată lumea face tot ce poate ca să îndeplinească două condiţii: să inspire ideea de primenire şi să nu schimbe nimic esenţial din conducerea de azi. Nu spun că asta e uşor, dar hora acestor interese personale nu are mare legătură cu interesul naţional.
Cu toate astea, ni se tot sugerează că partidul e ţara. Că interesele partidului sunt interesele ţării (Reciproca nu e, evident, valabilă). Că acest partid, şi numai el, are cheile viitorului prosper, că el şi numai el ştie ce e de făcut în agricultură, industrie, servicii şi, inevitabil, în turism. Sunt perioade în care poporul iubeşte atât de tare partidul, că scrie numele liderilor săi, cu oi, pe coline. Sunt momente în care politica partidului e atât de justă şi de nemiloasă, încât oamenii dau cu căciula după aceiaşi lideri. Partidul merge înainte, nu-l opresc nici
