FMI şi Banca Mondială au propus, şi Guvernul a dispus (sau invers), privatizarea managementului companiilor de stat. Cea mai tare chestie este că nimeni nu ştie exact câte companii de stat sunt în România. Lăsând însă asta la o parte, trebuie lămurite o serie de aspecte.

Managementul privat nu este o garanţie a succesului, aşa cum nici managementul de stat nu este o garanţie a eşecului. Sunt destule firme private care dau faliment, şi nu dintre cele mai mici. De altfel, expresia "prea mare ca să cadă” nu se referă la firmele de stat, ci la cele private, şi nu a fost inventată la noi, ci în ţările cu tradiţie capitalistă. Ceea ce înseamnă că managementul privat le-a dus în prăpastie – lucru observat cu ochiul liber în criza din 2008 – şi apoi statul a fost chemat să intervină. Pe de altă parte, sunt şi companii de stat de succes. Unele din străinătate au cumpărat chiar companii de stat româneşti. Altele, româneşti, înregistrează constant profit. Desigur, în România managementul de stat este de multe ori asociat unor implicaţii politice, iar politica de achiziţii a multor firme de stat lasă loc de interpretare, dacă nu şi de corupţie. Este bine să punem capăt acestor obiceiuri, dar întrebarea tocmai aceasta este: va reuşi managementul privat să le stopeze?

Să spunem că privatizarea managementului este optimul de gradul doi. Pe de o parte, statul pierde controlul şi accesul la resurse, pe de altă parte nu beneficiază de o infuzie de capital. Există o variantă mai bună şi anume privatizarea activelor, cu alte cuvinte transferul proprietăţii. Desigur, sunt şi cazuri de sectoare strategice unde acest transfer al proprietăţii nu este neapărat dezirabil.

Succesul managementului privat în companiile de stat depinde de o serie de factori. Cel mai important dintre factori este independenţa managementului faţă de ingerinţele politicului. De ace