În replica sa din „România literară“ la epistola plină de ifose, umori şi megalomanice truculenţe a lui Nicolae Breban, Nicolae Manolescu indică miezul problemei de care autorul „Buneivestiri“ se descotoroseşte ca de o scamă: „Adevărata problemă, scrie dl Manolescu, nici nu este aceea a vinovăţiei trecute, ci a felului în care este recunoscută şi asumată“.

Dl Breban se exprimă, din păcate, prin porii unui „ego" hiperdilatat, respinge acuzaţii ce, în fapt, nu i se aduc, se proclamă victimă a unei conspiraţii, părăseşte logica discuţiei cu aerul unui geniu neînţeles şi contrapune delicatei situaţii în care se află ceremonia propriei întronizări literare: „...prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei mele literaturi. Române!" Pare destul de clar că o asemenea garanţie a eternităţii anulează funcţia unui instinct autoreflexiv ce l-ar fi ajutat pe dl Breban să evite disconfortul public produs de dezvăluirea relaţiei sale cu Securitatea. Nu surprinde, în consecinţă, imprudenţa cu care blamează o ineluctabilă premisă: nimeni nu putea şti ce valoare şi destinaţie căpăta o informaţie aparent inocentă livrată Securităţii. Or, pe chipul unui scriitor de talia acad.

N. Breban nu se ghiceşte cearcănul unei minuscule îngândurări provocate de cronologia contactelor sale cu Securitatea şi eventuala exploatare de către fosta poliţie politică a unora din informaţiile primite în acele contexte pentru organizarea unor acţiuni de o extremă violenţă. Dl Breban va fi aflat fie şi numai din presa postcomunistă despre atrocităţile puse la cale de partenerul său de dialog, gen. Nicolae Pleşiţă. Nu-mi amintesc ca dl Breban să fi luat cuvenita distanţă faţă de acest cap al Securităţii inculpat pentru imprescriptibile crime împotriva umanităţii. Mă tem că vor începe să pălească aurele supraetajate ale dlui Breban, între care şi ace