Ticăloşii fără glorie sînt doar în filmul lui Quentin Tarantino. Marii criminali nazişti nu au fost executaţi sumar, deşi unii lideri ai Aliaţilor şi-ar fi dorit acest lucru1, ci au avut parte de un proces răsunător, imediat după război. Actul justiţiar a produs, probabil, mai multe scrieri decît orice altă acţiune juridică. Cazul lui Adolf Eichmann este însă diferit din multe puncte de vedere. Oficialul SS a fost capturat de forţele de securitate israeliene în Argentina, la 15 ani după Nürnberg. A fost judecat pe teritoriul unui stat care nu exista în 1945. Procesul a durat opt luni, de patru ori mai mult decît i-a luat lui Eichmann să deporteze aproape jumătate de milion de evrei maghiari la Auschwitz. A primit singura condamnare la moarte într-o instanţă civilă din istoria statului Israel. Deborah Lipstadt a realizat o reevaluare analitică a procesului şi a consecinţelor sale. O lucrare de sinteză care punctează cele mai importante momente ale judecării fostului colonel. La cinci decenii de la capturarea lui Eichmann, Lipstadt priveşte retrospectiv, avînd capacitatea instinctivă de a evidenţia tonajul polemic şi memoria convulsivă a subiectului. Poate pentru că ea însăşi are experienţa sălii de judecată. L-a înfruntat într-o curte britanică, la începutul anilor 2000, pe David Irving, un pseudoistoric negaţionist. Cazul de la Londra, descris drept „history on trial“, a reaprins dezbaterea despre istorie şi justiţie, dar şi despre normele etice şi deontologice ale istoricului. Factualitatea Holocaustului nu poate fi decisă, schimbată sau transformată de un tribunal. La Londra, Irving a fost devoalat, în schimb, drept un falsificator al trecutului2. Sub această experienţă iniţiatică a pornit Lipstadt la scrierea cărţii de faţă. „Este un eveniment ce constituie o parte intensă a memoriei copilăriei mele“ (trad.m., p. XIII) – a spus ea despre procesul din 1960. A