N-am să comentez în aceste pagini de opinii relaţiile romancierului Nicolae Breban cu lumea Uniunii Scriitorilor şi nici cine a avut interesul ca pe piaţa deconspirărilor să apară nume emblematice, care sînt temelii ale culturii române. Nici n-am să ascund durerea ce mă încearcă la vederea războiului declanşat împotriva unui mare scriitor care, în ultimii 20 de ani, nu s-a ridicat de la masa de scris, nu a ocupat demnităţi publice, nu s-a manifestat în politică, n-a fost implicat în evoluţia societăţii româneşti. Triumful postum al Securităţii Am să spun că ceea ce se întîmplă cu Ştefan Augustin Doinaş, cu Adrian Marino, cu Augustin Buzura este, în fond, un triumf postum al Securităţii. Într-o mărturie publică, Bellu Zilber, un intelectual comunist implicat în procesul lui Pătrăşcanu, reproduce spusele unuia dintre anchetatorii săi, Mişu Dulgheru: „Ascultam halucinat visul unui securist. Vedeam oraşul dosarelor, cu blocuri înalte, străjuite de oameni înarmaţi, cu nesfîrşite săli (şi) rafturi pline cu dosare pe vîrstă, profesiuni, naţiuni, totul ordonat după sistemul zecimal şi imensa catedrală din mijlocul oraşului, cu Mişu la amvon, predicînd transfigurat mulţimii nesfîrşite de credincioşi cu dosare. Fiecare locuitor al oraşului cu dosarul lui“. Şi visul lui Dulgheru chiar s-a împlinit. Foştii purtători de epoleţi se pot mîndri cu faptele lor de arme. În istoria Securităţii, se vorbeşte de o perioadă cuprinsă între 1968 şi 1989 cînd între populaţie şi ofiţeri ai Securităţii s-ar fi stabilit legături de încredere. Aşa s-ar explica de ce „unele persoane cu o bună reputaţie ar fi acceptat că colaboreze cu Securitatea. Din patriotism“. Dosarele din arhiva CNSAS sînt pline de asemenea agăţări de oameni, de personalităţi de al căror prestigiu Securitatea avea nevoie. Să se spele de crimele şi abuzurile anilor ’50, de implicarea ei în derularea totalitarismului de tip