M-am întrebat cum aş reacţiona dacă mi s-ar închide uşi după uşi, dacă m-aş alege cu un refuz după altul, dacă nimeni nu mi-ar da o şansă şi toţi m-ar expedia grăbiţi.
„Sunt eu, studenta doamnei Ioana Pârvulescu, de la revista «VIP». După cum v-am promis, vă trimit întrebările". Aşa a început totul: prin numele unei prietene dragi folosit ca strategie de „captatio" şi prin rugămintea de-a accepta să răspund la câteva întrebări. Am încercat o opoziţie firavă: nu mă consider VIP, există oameni mult mai interesanţi decât mine, nu cred că locul meu e în paginile unei asemenea reviste etc. Ba chiar am preluat vorba lui Groucho Marx: „Nu vreau să fac parte din niciun club dispus să mă accepte ca membru". Până la urmă însă am cedat. De ce? Cred că din empatie. M-am pus în locul unui tânăr care vrea să înceapă o carieră în presă şi care, student fiind, se înscrie la un curs de editare. M-am întrebat cum aş reacţiona dacă mi s-ar închide uşi după uşi, dacă m-aş alege cu un refuz după altul, dacă nimeni nu mi-ar da o şansă şi toţi m-ar expedia grăbiţi. Mi-am spus că ar fi cuviincios din partea mea să particip la afirmarea unui condei proaspăt. Şi m-am declarat disponibil.
Gravă greşeală! Întrebările erau treizeci şi opt la număr, iar la întrebarea mea pedantă - „Câte semne trebuie să aibă răspunsurile?" - am primit un răspuns manelistic: „Fără număr". În schimb, termenul-limită era presant. Trebuia să răspund în trei-patru zile, pentru ca intervievatoarea să poată publica materialul la vreme (o săptămână mai târziu). Evident, un interviu nu poate avea mai mult de şapte-opt întrebări, dacă vrei răspunsuri bine argumentate şi viteză de reacţie. Treizeci şi opt de întrebări nu mai alcătuiau un interviu, ci un abuz. Vinovat faţă de mine însumi şi suferind de păcatul punctualităţii, m-am pus totuşi pe scris. Am trecut peste indiscreţiile, scăpările şi micile probe
