Ceea ce trebuia sa se intample s-a intamplat exact cum era de asteptat sa se intample. Emil Boc a castigat detasat un nou mandat in fruntea PD-L. A fost o victorie fundamentata pe doi piloni esentiali: sprijinul lui Traian Basescu, ferm pana in ultima clipa, chiar daca la conventie presedintele a evitat sa fie si explicit, si contractele guvernamentale cu care premierul a ghiftuit filialele in cele cateva saptamani de campanie electorala.
Daca batalia in sine a fost adjudecata inca inainte ca primul delegat sa paseasca in sala de congres, conventia a avut cateva momente extrem de interesate. Si de departe cel mai interesant a fost discursul lui Traian Basescu.
Stilitic, a fost un discurs foarte aproape de perfectiune. Mesajul a fost ambalat intr-o emotie bine dozata, de la inceput pana la sfarsitul inecat in lacrimi. Presedintele nu s-a mai adresat partidului ca un comandat, ca de fiecare data pana acum, ci ca un parinte. Ca un tata care-si vede copilul mare, simte ca nu-l mai poate controla ca atunci cand umbla prin curte in pantaloni scurti si cu doua scatoalce era adus rapid la ordine.
Copilul de atunci e ditamai vlajganul, cam obraznic si rasfatat si, s-a convins parintele, a invatat sa dea inapoi. Si nici tatal nu mai e ce a fost. A imbatranit, se apropie de pensie, nu mai castiga ca inainte, a mai avut si el nevoie de ajutorul copilului in momentele delicate cand s-a impiedicat.
Asa ca, recurgand la artificii electorale care altadata erau destinate strict electoratului, Traian Basescu a preferat sa-l seduca, decat sa-l constranga: "V-as spune tare multe si as sta cu voi cu placere, fiindca oricat de independent ar fi un presedinte, el are nevoie de un partener, iar partenerul meu sunteti voi".
Si a reusit desigur, prin acest discrus care a facut trimitere la trecutul partidului, la procentele de la car