În urmă cu patru ani, tot într-o zi însorită de început de mai, am poposit cu un coleg de breaslă olandez, Peter, pe o terasă din Haga. Lângă Palatul Parlamentului. Trecând de la una la alta, Peter a menționat faptul că respectiva terasă e locul preferat de întâlnire a jurnaliștilor cu politicienii. Unde stau la o cafea și/ sau o bere între două ședințe de redacție, respectiv între dezbaterea și votarea legilor. Imaginea unei terase, în centrul orașului, în care jurnaliștii și politicienii să se întâlnească era cel puțin ciudată. Am încercat să-mi închipui o asemenea discuție relaxată între jurnaliștii și politicienii români. Și nu am reușit nicicum.

L-am văzut pe Theodor Paleologu la Convenția Națională a PDL. Atât în intervențiile lui oficiale, cât și, mai ales, după anunțarea rezultatelor pentru funcția de președinte, în cadrul unei emisiuni la Realitatea TV. La un moment dat lăsa impresia că e, la rândul lui, un jurnalist chemat să comenteze din exterior Convenția și, nicidecum, o persoană cât se poate de direct implicată în evenimentul care făcea obiectul dezbaterii.

Imaginea lui Paleologu venea în contrast nu doar cu cea a colegilor săi de partid ci, mai ales, cu prototipul politicianului autohton. Cel aflat, mai mereu, fie în defensivă, fie în ofensivă. Cel care trebuie să lase mereu impresia că există lucruri despre care interlocutorul nu are habar, implicit, nu le înțelege. A politicianului deținător al științei absolute ”de a face politică”, în opoziție cu chibiții de pe margine ori cu unii membri acceptați pe la mai toate formațiunile exclusiv pe post de decor.

Theodor Paleologu nu avea nimic dintr-o asemenea agresivitate. Nu se grăbea să dea verdicte, dar reușea să lase, totuși, impresia că știe ce (și despre ce) vorbește. E exact genul de politician, de care amintea și Peter, cu care, la o adică, ai putea să stai pe o terasă din cent