La Lisabona a fost târg de carte. Am ajuns târziu, abia în ultimele două zile, şi nu am ştiut de unde să încep, pe la ce standuri să mă opresc. Nu cunosc mulţi autori, n-am avut timp să-mi fac în minte un clasament al celor mai buni scriitori, aşa că am pornit pe vârfuri, timid, am hoinărit printre cărţi şi titluri, câteva ore. Am avut norocul să prind o sesiune de autografe a unui mare autor portughez, despre care ni se vorbise şi la şcoală. M-am aşezat cuminte la coadă, sperând să mă pot ascunde de soare şi de temperatura obositoare de aproape 32 de grade. În faţa mea, tineri. În spate, ceva mai nerăbdători, doi domni în vârstă, care îşi făceau vânt cu coperta cărţii. Autorul, aşezat la o masă fragilă de plastic, cu o îngheţată în mâna stângă, cu un aer de copil nevinovat, îşi contempla opera.
Un mare autor, la vârsta maturităţii totale, de după 60 de ani, semna cu răbdare toate cărţile care i se aşezau în faţă şi mai avea chef să şi stea puţin de vorbă cu cititorii, oameni de toate categoriile, vizibil emoţionaţi, aproape stângaci, de atâta aşteptare. Cei de la coadă aveau răbdare, profitând de timp ca să-şi formuleze în minte întrebări, pentru care aşteptau cu mare interes răspunsuri. Am ajuns şi eu la autograf. M-am aşezat pe scaun, mi-am spus numele încet, de parcă nu voiam să deranjez. Scriitorul m-a întrebat de unde sunt, îşi dăduse seama că prenumele meu, scris în două cuvinte, şi nu legat, nu e portughez. Am spus România mai tare, ca să nu existe confuzii. Imediat a început să-mi vorbească despre Eminescu şi despre câtă plăcere îi face să-l citească uneori în română, alteori în traduceri. Probabil că m-am luminat la faţă auzind că nici în viziunea scriitorilor din Portugalia nu suntem ultimii pe harta europeană a literaturii.
Apoi, m-am grăbit să ajung acasă, ca să prind finala Eurovision, pe care am urmărit-o cu e
