Bătălia pentru dublarea filmelor nu s-a soldat cu victime, dar s-au ridicat voci foarte vehemente împotriva proiectului de lege depus la Cameră. Regizorii români, dar şi criticii au sărit ca arşi. S-au adus tot felul de argumente, printre care şi acela că aşa învăţăm noi englezeşte. Fără profesor, fireşte. Dar au mai fost şi altele, anume că se şterge mult din „culoarea" filmului dacă îl lipseşti pe spectator de sonorul original. S-a spus şi că nu putem face asta deoarece suntem o limbă mică. S-a mai spus că aşa ne izolăm de restul lumii şi altele asemenea.
În sprijinul iniţiativei legislative care a trezit spiritele artistice româneşti este invocat faptul că în Europa numai vreo 108 milioane de cetăţeni urmăresc filmele în limba originală şi vreo 555 de milioane le văd dublate. Sunt invocate exemplele unor ţări mari, deci cu limbi vorbite de multă lume, cum ar fi Franţa sau Germania, ai căror cetăţeni aud dialogurile din filme în propria limbă, acestea fiind dublate. Până acum câţiva ani, îi consideram analfabeţi pe spectatorii filmelor dublate, care nu ar fi în stare să citească în ritm destul de susţinut dialogurile. Dar poate că subtitrarea e unica şansă, pentru spectatori, să citească ceva. Cărţi sau ziare oricum nu mai citeşte multă lume. Filme, însă, văd mai toţi, deci ar trebui să li se dea această şansă de lectură.
De când mă ştiu am auzit şi am şi invocat exemplul ţărilor străine, civilizate. Nu e rău, dar nu cred că trebuie să mergem până acolo încât să copiem chiar totul. Cu atât mai mult cu cât dublarea filmelor străine s-a obţinut, în general, în ţările respective, de către sindicatele actorilor. Măsura aceasta se va lua de îndată ce se va vota şi la noi o nouă lege a teatrelor, conform căreia teatrele nu vor mai avea actori angajaţi, lucrând, aşa cum se spune cu atâta plăcere mimetică, „pe proiect". Atunci, actorii rămaşi pe dinafară se
