Oţelul a trecut prin bună purtare exame­nul campionatului. Victoria îm­potriva timişorenilor, victorie scri­să mai mult decât citeţ, legitimează pretenţiile gălăţenilor la supremaţie. Evident, reuşita nu este una care să cutreiere vecinătăţile marilor performanţe ale fotbalului. Oţelul impune însă un cuvenit respect în raport cu rivalităţile din competiţia internă. Suporterii gălăţeni şi-au făcut rost prin câştigarea campionatului de o bucurie capabilă să devasteze pu­terea omului de a duce. Suporterii timişoreni, în schimb, au decontat prin tristeţi iremediabile apucătura nevinovată a iluziei. Dar echilibrul sau raţiunea nu are ce căuta în dresarea sentimentelor. De aceea morala nu are decât să păstreze o cuviincioasă distanţă faţă de cei care trăiesc, fie şi contradictoriu, în sinceritate. Eşafodul execuţiilor publice este aprovizionat doar de minciună, de impostură. Meciul Oţelul – Politehnica duce cu sine şi alte verdicte decât cele ale fotbalului. Astfel, realităţile jocului au confirmat decesul scroafei în coteţul patronal al timişorenilor. Marian Iancu perora în avancronica evenimentului, insistent şi cu remarcabil apetit furajer, despre evidenta superioritate a echipei sale în raport cu săracii Galaţiului. Pronosticul său nu era doar categoric în favoarea Politehnicii. Fudulia i-a stârnit spre cele mai ale dracului culmi dorinţa de a epata. Omul a cheltuit toată docenţa de care era capabil pentru a argumenta ştiinţific premeditarea execuţiei. Jocul în sine şi rezultatul său au internat însă la ortopedie judecăţile de valoare ale patronului timişorean. Iar acum omul nostru nu are decât să înghită toată regurgitarea injurioasă la care s-a dedat, chiar dacă este deja sătul. Ma­rian Iancu nu s-a învins doar pe sine. L-a învins şi pe Robert Dumitru. Fluieraşul căruia îi oferise coroniţa de top a arbitrajului, fluieraşul care i-a fost făcut cadou de Vasile Avram la