Săptămâna trecută am fost în Albania, la un seminar organizat în cadrul unui proiect internaţional de cer­cetare împreună cu Universitatea St. Gallen din Elveţia. Aşa cum occidentalii au prejudecăţi despre România, şi eu aveam anumite aşteptări faţă de ce aveam să găsesc în Albania, o ţară care fusese sfâşiată de război civil în 1997. Dar Albania m-a surprins plăcut. Nu vreau să ţin aici un jurnal de călătorie, dar cred că este instructiv să ne comparăm din când în când cu ţările din apropierea noastră, chiar dacă respectiva comparaţie nu ne este favorabilă. Ei bine, da, afirm fără glumă că Albania ne-a depăşit în materie de turism.

E adevărat, gazda noastră locală, şeful unei ONG asemănătoare celei pe care o conduc şi eu în România, ne-a ferit de orice riscuri. Nu am stat în Tirana, unde se numărau încă vo­tu­rile exprimate în alegerile locale care avuseseră loc cu cinci zile în ur­mă. Dura mult pentru că se numărau în paralel, iar numărătoarea era su­per­vizată de ambasadorii din SUA, Ma­­rea Britanie şi Olanda. Rezulta­tul final atârna de câteva sute de voturi diferenţă (cunoaştem scenariul) şi anunţarea rezultatului putea să nască pasiuni politice şi eventuale confruntări de stradă. Aşa că am fost în­drumaţi către un hotel din staţiunea Durres, la malul Mării Adriatice. Hotel de 5 stele, unde camera costă doar 80 de euro pe noapte şi unde te­rasa camerei se termina direct în mare... Ceea ce m-a frapat de la bun în­ce­put a fost densitatea de cons­truc­ţii noi. Aproape că nu puteai vedea în pla­nul unu, la mare, sau în planul doi, de cealaltă parte a autostrăzii cu trei benzi pe sens, vreun bloc sau vreo ca­să care să pară mai vechi de zece ani. Probabil că sunt şi banii alba­ne­zi­lor care muncesc în străinătate, pro­babil că e şi multă economie subtera­nă, probabil că şi italienii mai spală bani pe acolo – dar cel puţin se vede ceva. În planul unu nu m