Neelucidată pînă în prezent, asasinarea lui Ioan Petru Culianu a continuat să încurajeze supoziţii dintre cele mai diverse. M-am îndoit încă de la bun început că a fost un act de demenţă individuală. Nu am fost cucerit nici de ipoteza potrivit căreia a fost vorba de o crimă perfectă comisă de un „lup singuratec“, nici de ideea că a fost actul de răzbunare al unui student de la Divinity School tratat cu duritate de profesorul său. Speculaţia că sentinţa la moarte a lui Culianu s-a datorat apropierii lui periculoase de legi secrete ale unor universuri alternative şi introspecţiilor sale în mecanisme ezoterice continuă să mi se pară o imbecilitate preţioasă, demnă de pasionaţii de experienţe voodoo. Sentimentul meu a fost, de la bun început, că mai degrabă o asemenea sentinţă a fost provocată de îndărătnicia eroică a prietenului meu de a pleda în favoarea lucidităţii ca singur remediu împotriva subculturii politice a compatrioţilor săi. O terapie-şoc pe care lumpen-cultura politică a găsit de cuviinţă, probabil, să o respingă nu doar în scris. Identitate greşit stabilită Ioan Petru Culianu a fost un caz de stabilire greşită a identităţii. Acesta a fost blestemul ce a dus, probabil, la tragedia lui finală. Mai întîi a fost asumat în chip fals axiomatic de oameni care l-au considerat a fi necondiţionat de partea lor. Apoi a fost pedepsit pentru că nu a onorat speranţele fals-axiomatice puse în el. Speranţe în nici un caz sugerate de Culianu, ci de un fel de „Comitet“ autonumit, care şi-a asumat sarcina de a căuta, de a găsi, verifica şi recomanda un succesor. Problema fundamentală era succesiunea în sine, iar „Comitetul“ nu s-a sinchisit să afle de la Culianu dacă era cumva interesat să fie acel succesor. Nu era. Pentru că era anticomunist, critic dur al extremei stîngi, Culianu a fost prizat în chip greşit de către „Comitet“ drept un admirator al extremei drepte.