Cluj-Bucureşti. Îmi cumpăr bilet la clasa I, în speranţa că, plătind diferenţa de 64 de lei în tren, prind un loc, la vagonul de dormit. Excepţional, minunatul vagon de dormit, cu două paturi, cu lavoar, cu priză, periuţă de dinţi şi apă plată, cu lenjerii albe, chiar şi cu umeraş. Ghinion. N-am nicio şansă. Comoditatea se plăteşte.
Azi, parcă toată lumea circulă la vagonul de dormit. E în trend. Alerg, alături de alţi doritori, de la un vagon la altul, hămesită, înfrigurată de starea de nervozitate excesivă. Nu e loc. Nicăieri.
„Credeţi că mie nu mi-ar plăcea să fie gol!”, îmi spune controlorul şi mă îndeamnă să aştept, până ce adună toate biletele. „Mai am un pat, dar e cu un bărbat! E ceferist, am încredere!”. În timp ce îmi face elogiul muncitorilor încadraţi la CFR, potenţialul-posibilul meu coleg de vagon solicită, hotărât, bere. „Una?”. „Nu, două!”. Ce însetat, monsieur. M-aş fi procopsit, la ceas de seară, cu un vajnic camarad. Refuz politicos.
Îi sticlesc ochii. E iritat vizibil. „Nu, domnule, nu pricepi, eu vreau cu femei”. Îmi oferă flegmatic patul lui. Are un sictir de dobrogean, exagerat. Broboanele de pe buza superioară mă înspăimântă. E ars de soare şi de nerăbdare. „Eu mai am o propunere!”. Puteam fi sigură, uimeşte-mă, îmi spun în gând. „Îţi dau patul meu. Eu oricum am două paturi în cabină!”. Nu e insinuant, deloc. Domnia sa doreşte să mă odihnesc. Impresionat până la os, vrea, cu tot dinadinsul, să mă vadă odihnită! Eu sunt vinovată, cu pretenţiile mele de domnişoară de pension. Straşnică milostivire.
Plec. Următorul. Mor de ciudă că nu sunt o călătoare light. Îmi târâi şifonierul mobil. M-au primit la cuşetă, în schimbul unei sume infime, de 41 de lei. „Îţi dau patul, fără bilet. Îţi convine, bine, nu-ţi convine, pa. Şase paturi”. Doamne ajută, mă bucur ca de-un penthouse. Deci, numai femei? „Păi eu am băgat 6, nu vrea
