„Sper ca acest festival să devină o platformă reală şi unificatoare, un motor al societăţii civile“, notează regizorul Ada Hausvater, directorul Teatrului Naţional din Timişoara, în programul de sală al ediţiei abia încheiate a evenimentului patronat de compania teatrală pe care o conduce, FEST-FDR. Ideea de act civic al gestului estetic, teatral şi nu numai, în acest caz, este şi normală, şi salutară, şi funcţională, în definitiv, aducîndu-mi aminte de un titlu al lui Mihai Şora, A fi, a face, a avea. Fiindcă a justifica existenţa de om de teatru (actor, regizor, manager şi, deloc în ultimul rînd, spectator) înseamnă a construi (un gest exemplar în civismul lui).

Din acest punct de vedere, la Naţionalul timişorean, de la începutul activităţii actualei echipe manageriale (Ada Hausvater – Ion Rizea) se construieşte la propriu şi exemplar pentru întregul peisaj teatral românesc, diversificîndu-se la superlativ spaţiile de joc şi complementare. După obţinerea şi utilarea unei noi săli, Studio 5, după reabilitarea manejului imperial (Sala 2), Teatrul Naţional din Timişoara se pregăteşte, spre sfîrşitul anului, să inaugureze încă un spaţiu de joc într-o fostă sinagogă a oraşului, un monument istoric de secol XIX cu o arhitectură impresionantă, dar şi prima fabrică de decoruri din România, o investiţie necesară, ca să zic aşa, nu doar tehnic, dar şi moral. O dovadă că „a face“ e posibil dacă imaginaţia şi obstinaţia managerială o egalează pe cea propriu-zis artistică. O asemenea expansiune a gestului constructiv presupunea, ceea ce s-a şi întîmplat în acest an, expansiunea proiectului festivalier în încercarea de a defini/ a proba (în maghiară, termenul, ca substantiv, înseamnă şi repetiţie de spectacol, iar adăugarea acestui sens are perfectă justificare în context) rezistenţa/ impactul actului teatral românesc în geografia culturală a continentului. Şi