”Când Primul Amendament îl apără pe cineva ca mine, cetățenii americani pot să doarmă liniștiți că drepturile lor sunt apărate”. Ideea a fost exprimată de un personaj (celebru) care a încasat sute de milioane de dolari din industria pornografică. Pentru cei care nu știu, „Primul Amendament” se referă la libertatea de exprimare. Afirmația făcută de Larry Flint (pentru că el este autorul ei) a fost, de fapt, răspunsul oferit unui reporter care întrebase cum ar trebui să se simtă cetățenii americani cinstiți după ce a fost achitat într-unul din celebrele lui procese în care fusese acuzat de pornografie, calomnie etc.
Paradoxal sau nu, limitele libertății de exprimare nu pot fi înțelese decât în raport cu cazurile extreme. Cele în care bunul simț al 99% dintre eventualii intervievați s-ar simți lezat. Agresat. Atacat. Libertatea de exprimare nu reprezintă o chestiune de gust sau de simpatie.
Cazul ”Blonda, chiorul și piticul” e departe de a fi un caz extrem. E, mai dregrabă, unul elementar. ”Mărinimea” domnului președinte, care i-a invitat pe artiști să ”evolueze” la Cotroceni, reprezintă însă o favoare. O situație excepțională (în sensul că iese din ordinea firească a lucrurilor). Și o recunoaștere implicită a faptului că decizia (și motivarea deciziei) de a interzice jucarea piesei la Sala Dalles a fost una greșită. Această favoare nu restabilește însă echilibrul. Faptul că directoarea implicată în scandal mai ocupă încă funcția crează premisele ca astfel de situații să se repete. Libertatea de exprimare nu are nevoie de favoruri. Ci doar de respect.
Reacția doamnei Elena Udrea (pe blogul personal) arată că, la rândul ei, n-a înțeles prea multe din acest caz. Teoria e corectă: ”Iată de ce blocarea piesei de teatru „Blonda, chiorul şi piticul” este nu numai o greşeală, ci şi un atac la adresa libertăţii de creaţie. Şi ea trebuie condamnată ca atare.