Chiar dacă ne lăudăm că suntem mereu de partea adevărului, chiar dacă le cerem celor dragi, cu convingere, sinceritate absolută în toate probleme care ne privesc şi care îi privesc, ştim cu toţii că ne face bine să ne fie aproape şi oameni care ştiu să mintă, când e nevoie de o speranţă, când pare înfundat orice drum care duce înainte.
Nu mă refer la cei care trăiesc din neadevăruri, construindu-şi o realitate falsă, se încăpăţânează să o spună cu voce tare şi altora, nu mă refer la oamenii fără curaj, care-şi ascund slăbiciunile în faţa unor minciuni fără sens, nu mă refer la bărbaţii şi la femeile care au impresia că, omiţând adevărul, vor reuşi, în cele din urmă, să-l şi şteargă din propria biografie. Nu, nu e vorba despre acest tip de mască, ci despre acele persoane care apar mereu la momentul potrivit, în locul potrivit, cu zâmbetul potrivit, ca să ne spună că viaţa nu e chiar aşa de tristă. Şi ei mint, conform dicţionarului. Şi ei intră în categoria aceasta, pe care, aparent, cu toţii o detestăm. Doar că, în plină cădere emoţională, când ni se pare că nimic nu va mai reveni vreodată la normal, când ne sperie până şi scârţâitul banal al unei uşi îmbătrânite, atunci, mai ales atunci, trebuie să ne strige cineva pe nume şi să ne dea impresia, efemeră, enervant de efemeră, că va fi bine, că merităm să fim fericiţi, că vor apărea zile luminoase sau seri tandre şi în vieţile noastre.
Pe mincinoşii voluntari nu-i condamnă nimeni. Nu-ţi face griji, o să treacă, toate trec. Eu am auzit fraza asta de nenumărate ori. Şi niciodată nu m-a enervat. Poate doar m-a făcut să mă simt neputincioasă, vinovată pentru supărările mele, probabil exagerate. Ştiam că sunt minţită. Şi, totuşi, cu ochii topiţi de lacrimi, mă aruncam în braţele unor vorbe frumoase, ca să mai treacă o zi, ca să mai adaug un amurg la bilanţul final. şi nici măcar nu-mi pare rău, de ce mi-ar
